München, iar văzduhul era plin de acea veselie caracteristică începutului verii. Trăsura se şi urnise când herr Dellbruck (patronul hotelului Cele patru anotimpuri, unde trăsesem) îmi ieşi înainte spre a-mi ura plimbare plăcută; apoi, cu mâna pe portieră, se adresă vizitiului: – Şi mai cu seamă întoarceţi-vă înainte de căderea serii, nu-i aşa? Deocamdată e vreme frumoasă, dar vântul ăsta dinspre nord ar putea prea bine să ne aducă o furtună. E adevărat că-i inutil să vă recomand prudenţă; ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că nu-i bine să întârziaţi pe drum în noaptea asta! Zâmbise, pe când spunea ultimele cuvinte. – Ja, mein herr, spuse Johann, cu aerul unui om care ştie despre ce-i vorba şi, ducând două degete la pălărie, îndemnă caii, pornind în toată viteza. După ce ieşirăm din oraş îi făcui semn să se oprească şi îl întrebai îndată: – Spune-mi, Johann, de ce a vorbit patronul aşa despre noaptea care urmează? Îmi răspunse scurt, crucindu-se: – WALPURGIS NACHT! Apoi îşi scoase din buzunar ceasul, un ceas vechi nemţesc, de argint, pântecos ca un nap; îl cercetă, încruntându-şi sprâncenele, şi dădu uşor din umeri, într-un gest de contrarietate. Am înţeles că era felul său de a protesta cuviincios împotriva acestei întârzieri nefolositoare şi mă răsturnai din nou în fundul trăsurii. Numaidecât porni din nou la drum cu toată iuţeala, ca şi când ar fi vrut să recâştige timpul pierdut. În răstimpuri, caii îşi ridicau brusc capetele şi adulmecau; s-ar fi zis că vreun miros pe care numai ei îl simţeau le-ar fi pricinuit oarecare teamă. Şi de fiecare dată când îi vedeam astfel înspăimântaţi, eu însumi destul de neliniştit, priveam peisajul din jur. Drumul era bătut de vânturi, căci de o bună bucată de vreme urcam o costişă ca să ajungem pe un podiş. Puţin mai târziu am văzut un drumeag care, aparent, nu prea era umblat şi care, după cât mi se părea, se înfunda într-o vâlcea strâmtă. Mă încerca o dorinţă puternică s-o iau pe acolo, fie chiar cu riscul de a-1 sâcâi pe Johann, îl strigai din nou să oprească şi-i explicai că mi-ar plăcea să coborâm pe acel drum. Căutând tot soiul de pretexte, îmi spuse că e imposibil şi îşi făcu de mai multe ori semnul crucii în timp ce vorbea. Furnicat de curiozitate, l-am asaltat cu numeroase întrebări. Răspunse la ele pe ocolite, uitându-se mereu la ceas, în chip de protest. La urmă îmi pierdui răbdarea. – Johann, i-am spus, vreau să cobor pe acest drum. Nu te silesc să mă întovărăşeşti, dar aş vrea să ştiu de ce nu vrei să mergi pe aici. Drept răspuns, sări cu o mişcare iute de pe capră. Odată ajuns jos, îşi împreună mâinile, implorându-mă să nu mă încumet pe acel drum. Amesteca destule cuvinte englezeşti în germana sa ca să-1 înţeleg. Mi se părea mereu că are să-mi spună vreun lucru de care se speria fără nici o îndoială numai la ideea lui, dar de fiecare dată îşi lua seama şi se mulţumea să repete, făcând semnul crucii: – Walpurgis Nacht! Walpurgis Nacht!