AM SÂNGE PE SUB UNGHII. MĂ-NTREB CÂŢI DINTRE OAMENI mi-am ucis de data asta. Îmi bag mâinile în butoiul de lângă grajduri. Apa rece ca gheaţa îmi ustură pielea, dar sângele tot nu se curăţă. N-ar trebui să mă sinchisesc pentru că oricum totul o să dispară întro oră, dar urăsc treaba asta. Sângele. Faptul că nu ştiu. Undeva în spatele meu, copitele răsună pe caldarâm, urmate de zdrăngănitul căpăstrului unui cal. Nu e nevoie să mă uit. Comandantul străjerilor mei mănsoţeşte întotdeauna de la distanţă până când transformarea e completă. Comandantul străjerilor. De parcă lui Grey i-ar mai fi rămas oameni cărora să le dea ordine. De parcă n-ar fi dobândit titlul din oficiu. Îmi scutur apa de pe mâini şi mă întorc. Grey stă la câţiva metri în spate, ţinând frâiele lui Ironheart{1}, cel mai rapid cal din grajduri. Animalul respiră greoi, pieptul şi coastele fiindu-i umede de transpiraţie în ciuda răcorii de dimineaţă. De când suntem prinşi aici, Grey nu încetează niciodată să mă surprindă cu înfăţişarea lui. Pare la fel de tânăr ca în ziua în care a câştigat o poziţie în Garda Regală de elită, cu păru-i brunet cam nepieptănat şi chipul fără riduri. Uniforma încă-i vine bine, toate cataramele şi curelele fiind perfect aranjate, toate armele lucind în semiîntuneric. Cândva, în privire i se vedea un licăr de înflăcărare, o scânteie dornică de aventură, de provocări. Licărul acela s-a stins demult – e singura trăsătură anfăţişării sale pe care blestemul nu i-o redă niciodată. Mă-ntreb dacă faptul că eu arăt tot la fel îl uimeşte şi pe el. 

— Câţi? îl întreb. — Niciunul. Toţi oamenii tăi sunt în siguranţă de data asta. „De data asta.” Ar trebui să mă simt uşurat, dar nu mă simt. Destul de curând, oamenii mei o să fie din nou în pericol. 

— Şi fata? — A dispărut. Ca de fiecare dată. Îmi privesc iarăşi mâinile pătate de sânge şi simt în piept o apăsare cunoscută. Mă întorc la butoi şi-mi scufund mâinile în apa care-i atât de rece, încât mai că îmi taie răsuflarea. — Sunt plin de sânge, comandante. Un strop de furie îmi şerpuieşte prin piept. 

— Am ucis ceva. De parcă ar simţi pericolul, calul său calcă apăsat şi joacă la capătul frâielor, iar Grey întinde o mână ca să-l liniştească. Cândva, un grăjdar s-ar fi grăbit să-i ia calul, mai ales auzindu-mi tonul. Cândva, era un castel plin de curteni, istorici şi sfetnici care ar fi plătit să audă niscaiva bârfe despre prinţul Rhen, moştenitorul tronului din Emberfall. Cândva, exista o familie regală care s-ar fi arătat nemulţumită de poznele mele. Acum, am rămas doar Grey şi cu mine. 

— Am lăsat o dâră de sânge de om pe cărarea ce iese din pădure, spune el, neafectat de furia mea, căci e obişnuit cu asta. Calul a alergat cât l-au ţinut puterile, până te-ai năpustit asupra unei turme de căprioare în cea mai sudică parte a terenurilor tale. Nu ne-am apropiat de sate. Aşa se explică starea armăsarului. În seara asta, am călătorit până departe. — Iau eu calul. Soarele o să răsară-n curând. Grey îmi înmânează frâiele. Această ultimă oră e mereu cea mai grea. Plină de regrete din cauza noului meu eşec. Ca întotdeauna, nu vreau decât să pun mai repede capăt situaţiei. — Ai vreo preferinţă, stăpâne?