Psihosomatica în calitate de concept cu aplicațiile sale într-un domeniu pe care l-ar dori bine delimitat, a cunoscut o evoluție puţinobişnuită. Abordată de neurofiziologi care invocă apartenența lorştiinţifică, dar şi de medici mai mult sau mai puţin organicişti, psihanaliza a fost cea care până la urmă a permis să se arate, după destuleocolişuri, că neclaritatea limitelor sale era o condiție necesarăexistenței sale și că, chiar în interiorul corpusului pe care ea încercasă-1 delimiteze, psihosomatica nu putea fi clar caracterizată. Implicați în istoria sa, de la înflorirea ei în Franța până în jurul lui1950, am fost supuşi ca mulți alții tentaţiei de a funda acest tip de cer-cetare pe un raport artificial presupus între corp şi spirit, grație con-strucțiilor teoretice de la a căror fascinație îți era greu să te sustragi.Schimbările la care noi am participat începând din acea perioadăîndepărtată, ne-au condus la reflecţia care stă la baza lucrării noastreprezente, dar trebuie înainte de toate să ținem cont de o observațieesențială: nu doar psihosomaticianul este cel ce s-a schimbat, ci înaceeaşi măsură, obiectul cercetării sale nu mai este acelaşi şi singurul care a persistat de-a lungul tuturor acestor ani este mijlocul princare îi reperăm sensul, adică psihanaliza. Trebuie să mai adăugăm că psihanaliza nu este cu siguranță un instrument rigid sau o metodă a cărei aplicare ar fi independentă de ma-terialul pe care se aplică: chiar şi când este în discuție corpul, trebuiespus că există un tot indisociabil care este delimitat doar pentru co-moditate, şi anume analistul, analizatul şi obiectul ales. Pentru a arăta cum a avut loc evoluția conceptiei psihosomatice,ne-a venit la început ideea să reluăm un text vechi apărut în 1971 subtitlul Simptomul psihosomatic şi să îl comentăm. Dar ceea ce, într-omanieră mult prea largă şi în mod intenționat nedefinită, noi numeam „problema psihosomatică", a devenit din acea perioadă altceva, ră- mànând acelaşi lucru totodată, contradicție care nu ar putea tulbura decât pe cei ce nu sunt analişti, astfel că am abandonat această primă intenţie. Cu siguranță vom face pe alocuri referire la ceea ce am scris deja, pentru a arăta cum putem, în etapa actuală, considera în manieră di- ferită, ceea ce a fost exprimat atunci. Procedând astfel, vom remarca faptul că nu lucrurile in sine sunt cele ce s-au schimbat, ci percepția asupra lor nu mai este aceeaşi. 

Textul pe care îl prezentăm deci aici este într-o anumită măsură o altă manieră de a adapta trecutul, ținând cont de tot ce i s-a adaugat de atunci, termenul de trecut fiind al verbului şi al scrierii. Vor exista desigur lipsuri, dar acestea, dacă afectează forma, nu ating fondul; mai mult chiar, ele fac parte dintr-un anumit tip de gândire cu totul specific psihanalizei, pentru care prin definiție este exclusă rigiditatea. 이 Aceasta despre structura lucrării. Dar pentru că este vorba despre muncă ce se pretinde până într-un anumit punct personală, nu pot lăsa în umbră ce a reprezentat pentru mine o asemenea formă de muncã. A. revedea cu un ochi critic, chiar dacă este binevoitor, in orice caz niciodată neutru, o cere narcisismul, ceea ce ai scris cu douăzeci de ani mai devreme, aceasta nu poate avea loc fără să genereze, (sau să fie susţinut de) o dinamică în care termenul de reflectare ca- pătă sensul său extrem, de ceea ce reuneşte forma şi fondul, corpul şi spiritul, imaginea şi cuvântul, într-o nouă modulare. Există aici o anumită fidelitate față de sine în recunoaşterea faptu- lui că imaginea reflectată nu mai este aceeaşi când trece timpul. Fi- delitate care apare aici în faptul că cea căreia îi era dedicată prima lucrare este aceeaşi; şi că aici se regăseşte aceeaşi afecţiune față de prietenul meu Michel Sapir.