In neclintirea odăii se auzea doar zgomotul muştelor. Un bâzâit constant, datorat bătăilor frenetice din aripi. Bărbatul de pe scaun nu se mişca, şi nici nu o făcuse de multă vreme. De fapt, el nici măcar nu mai putea fi numit om. Atât timp cât prin „om" se înţelege o persoană vie, care încă mai are suflare şi care poate simţi. Bărbatul acela însă se prefăcuse deja în furaj. Un paradis pentru gângănii şi larve. Muştele zumzăiau într-un roi imens în jurul siluetei neclintite. Uneori aterizau, dând din mandibule. Apoi îşi luau din nou zborul, în căutarea altui loc de popas. Orbecăiau şi se ciocneau unele de altele. Zona din jurul rănii de pe creştetul bărbatului prezenta pentru ele un interes sporit, cu toate că izul metalic de sânge dispăruse demult, fiind înlocuit de un miros mai stătut şi mai dulceag. Sângele se coagulase. La început, îi ţâşnise pe la ceafă, peste scaun, pe podea, unde formase apoi o baltă. Iniţial, fusese roşu, înţesat de corpusculi vii. Acum îşi schimbase culoarea, devenind păcuriu. Băltoaca nu mai părea a fi compusă din acel lichid vâscos care îi curge.