PROLOG 

Credeam că știu ce-s monștrii. În copilărie, mi-i închipuiam ca pe niște umbre învăluite în mister ce stăteau la pândă după rufele atârnate la uscat, sub pat, prin pădure. Erau o prezență pe care-o simțeam, zic, în spatele meu, apropiindu-se mai mult în timp ce mergeam spre casă de la școală, în lumina puternică a soarelui la asnțit. Nu știam cum să descriu sentimentul, dar știam, pur și simplu, că erau, cumva, acolo. Corpul meu îi simțea, simțea pericolul, cum simți furnicături pe piele chiar înainte să-ți pună cineva mâna pe umăr fără să știi, în clipa în care îți dai seama că senzația aia de care nu poți scăpa cu niciun chip e dată de o pereche de ochi care-ți sfredelesc ceafa, pândind de după ramurile unui arbust năpădit de buruieni. Dar te întorci, iar ochii dispar. Îmi aduc aminte cum am simțit că-mi sucesc gleznele slăbănoage pe terenul neregulat în timp ce alergam din ce în ce mai repede pe drumul pietruit, iar autobuzul care pleca lăsa trâmbe de fum în urma mea. Umbrele din pădure îmi jucau prin fața ochilor în timp ce razele soarelui pătrundeau printre ramurile copacilor și însăși silueta mea părea mare și amenințătoare, precum un animal de pradă gata de atac. Respiram adânc și număram până la zece. Închideam ochii, strângând din pleoape. Apoi alergam. În ecare zi, alergam pe porțiunea aia de drum izolat, iar casa mea părea că se îndepărtează, în loc să se apropie, să pot ajunge la ea. Loveam cu tenișii bucăți de pământ cu iarbă și pietricele, ridicam praf, în întrecerea mea cu… ceva. Orice-ar fost înăuntru acolo mă urmărea. 

Aștepta. Mă aștepta pe mine. Mă împiedicam de șireturi, mă împleticeam pe treptele de la intrare și mă aruncam în brațele tatălui meu, în îmbrățișarea lui plină de căldură, iar el îmi șoptea la ureche, cu răsuarea lui erbinte: „Sunt aici, sunt aici.“ Îmi strângea părul în mâini, iar plămânii mă usturau din cauza aerului care pătrundea în ei. Inima îmi bubuia în piept, dar în mintea mea lua naștere un singur cuvânt: siguranță. Sau așa credeam. Deprinderea fricii ar trebui să evolueze lent – progresând treptat de la Moș Crăciunul dintr-un mall local la baubaul de sub pat; de la lmul interzis minorilor pe care te-a lăsat bona să-l vezi la un om care stă într-o mașină la ralanti, după geamuri fumurii, și te xează cu privirea o secundă în plus în timp ce mergi pe trotuar la amurg. Îl vezi cu coada ochiului, îți simți pulsul urcând din piept în gât, apoi în spatele ochilor. E un proces de învățare, o progresie continuă de la un posibil pericol la altul, unde ecare lucru care urmează e mai periculos la modul realist decât celălalt. Dar nu și pentru mine. Pe mine, conceptul de frică m-a izbit cu o forță pe care corpul meu de adolescentă nu o simțise niciodată. O forță atât de sufocantă, încât mă durea și să respir. Iar în acel moment, în momentul izbiturii, mi-am dat seama că monștrii nu se ascund în pădure; nu sunt umbre din copaci sau arătări invizibile care pândesc prin unghere întunecate. Nu, adevărații monștri umblă la vedere. Aveam doisprezece ani când aceste umbre au început să prindă contur, chip. Să devină mai puțin fantasme și mai mult lucruri concrete. Reale. Atunci am început să-mi dau seama că poate monștrii trăiau printre noi. Și era un monstru de care mă temeam, în mod deosebit, mai tare decât de ceilalți.