CUM SE POATE SCRIE O BIOGRAFIE A AMIRALULUI HORTHY ÎN contextul Ungariei actuale? De la venirea la putere a lui Vtlctor Orban pentru un al doilea mandat1 , revirimentul de care a beneficiat deja după 1990 figura regentului pare să cunoască un nou avânt. Într-o ţară foarte polarizată politic, personajele istoriei Ungariei sunt obiectul unei instrumentalizări care nu datează de ieri, de azi. Aceasta explică poate problemele întâmpinate de genul biografic în istoriografia maghiară, şi numai recent au apărut lucrări de calitate referitoare la actorii istoriei secolului al XX-lea.2 Asistăm la un bruiaj memorial care face anevoios exerciţiul de distanţare a scrierii istorice. Abordarea decidenţilor din perioada interbelică a fost reînnoită graţie lucrărilor lui Ignac Romsics şi, mai ales, biografiei lui Istvan Bethlen, urmată de excelenta carte a lui Balazs Ablonczy despre Pal Tuleki. 3 Însă pare că Horthy este ocolit, fără ca nimeni să îndrăznească să-l înfrunte. 

Or, cum a notat, pe bună dreptate, Jacques Le Goffîn legătură cu munca sa referitoare la Ludovic cel Sfânt, biografia îţi permite să „reuneşti în jurul unui personaj un dosar care face lumină asupra unei societăţi, a unei civilizaţii, a unei epoci".4 Şi alţi istorici s-au interesat de personalităţi străine, dar în domeniul maghiar marile nume ale istoriei secolului al XIX-lea reprezintă un fel de tabu: memoria colectivă îşi împarte referinţele între Istvan Szechenyi şi Lajos Kossuth, care au un statut special, ce interzice o abordare distanţată. Aşa cum Dunărea taie ţara în două, conştiinţa istorică maghiară este divizată între partizanii Compromisului - lobonţii* - şi patrioţii intransigenţi -curuţii**. Denumirea trimite lavremea ocupaţiei otomane şi a dublei vasalităţi: otomane şi austriece. "Lobonţii" (în general, catolici) sunt consideraţi aliaţi ai Austriei, iar „curuţii" (în general, protestanţi) - răsculaţi împotriva Austriei. 

De la sfârşitul secolului al XVII-lea, această deosebire s-a impregnat în conştiinţa naţională şi este reactivată cu regularitate - respectiv manipulată - de putere. Dacă rezumăm istoria Ungariei începând cu naşterea lui Horthy, observăm că a avut loc o alternanţă între perioadele Jobonţ" şi "curuţ": dualismul austro-ungar din perioada 1867-1918 se află clar sub semnul Compromisului; regimul comunist, în schimb, pentru a-şi justifica dominaţia şi a face uitată inspiraţia sovietică, recuperează tot patrimoniul "curuţ", din care face un proces dialectic, ce culminează cu triumful socialismului. Cu toate acestea, nu este posibilă negarea totală a uneia sau alteia dintre cele două moşteniri, iar cea care se găseşte pusă în minoritate subzistă, suferind distorsiuni mai mici sau mai mari. În schimb, perioada interbelică pune o problemă de interpretare, întrucât atunci vedem cum acţionează parametri net "curuţi", începând cu independenţa naţională, şi un cadru "lobonţ" la fel de evident, a cărui personificare este regentul. Regimul Horthy încearcă o sinteză între cei doi poli ai caracterului naţional, începând cu aspectul său religios. Guvernul lui Viktor Orban îşi însuşeşte astăzi această referinţă, iar şeful acestuia îşi arogă fără ezitare postura de om providenţial, însă paralelele cu regenţa sunt, în acelaşi timp, absurde din punct de vedere istoric şi periculoase din punct de vedere politic. Acest climat face deosebit de dificilă scrierea unei biografii a lui Horthy, deoarece publicul maghiar are o viziune marcată de o puternică dihotomie între adulatori şi adversari înverşunaţi.