N-am mai citit restul scrisorii. Nu era nevoie, știam de la cine este. Mi-am dat seama de îndată ce am ajuns acasă de la serviciu, în garsoniera mea, și am văzut-o pe jos, la jumătatea distanței dintre ușa principală și bucătărie, pe porțiunea arsă a mochetei unde căzuse bradul de Crăciun în urmă cu doi ani, iar instalația electrică pârlise fibrele mochetei. Era o vechitură aleasă de proprietarul meu zgârcit, o țesătură de fabrică, cenușie și destrămată, care arăta mai călcată în picioare decât testiculele „aducătoare de noroc“ ale taurului din mozaicul Galeriei Vittorio Emmanuele II din Milano. Un material similar era și în clădirea în care aveam biroul. Acolo se potrivea mai bine, deoarece se presupunea că n-o să mergi pe ea cu picioarele goale, ci fusese făcută numai pentru traficul constant al pantofilor strălucitori din piele, care se deplasau de la birou la fotocopiator, de la fotocopiator la cafetieră, de la cafetieră către ieșirea de urgență pentru a trage un fum pe ascuns, singurul loc unde, în mod ironic, nu se declanșa alarma de incendiu. Participasem la eforturile de a găsi un loc de fumat și, de fiecare dată când inamicul ne localiza, reîncepeam strădaniile de a găsi un nou loc sigur. Locul actual fusese ușor de găsit. Era marcat de sute de mucuri de țigară adunate pe jos în grămăjoare, golite de viață în vârtejul panicii și al supărării. Sufletul lor încă mai plutea în plămâni când învelișul le era aruncat, strivit și părăsit. Un loc mai venerat decât oricare altul din clădire, mai mult decât cafetiera, mai mult decât ușa pe care ieșeam la șase seara, și cu siguranță mai