Pe la 350 î.Hr. (data exactă nu se cunoaşte), pasagerii unei corăbii plecate din Siracusa, Sicilia, cu destinaţia Pireu, Grecia, au profitat de o traversadă liniştită. Protos, un negustor, a închiriat nava ca să cumpere grâu din Italia şi să-l aducă la Atena, unde avea să obţină un profit frumuşel. Ca să-şi asigure o călătorie fără probleme, a tocmit un echipaj de marsiliezi, consideraţi la vremea aceea cei mai buni marinari, condus de căpitanul Hegestrate şi de secundul lui, Zenothemis. Şi n-a greşit, totul a mers bine. Mă rog, până la un punct. La trei zile după plecare, mai mulţi pasageri au auzit zgomote ciudate în fundul calei. Au încercat să afle ce se întâmplă, dar, negăsind pe nimeni care să le răspundă, au hotărât să vadă cu ochii lor ce-i acolo. Şi au descoperit un spectacol la care nu se aşteptau: căpitanul tocmai era pe punctul… de a saborda corabia! Furioşi, au dat să-l prindă. 

Ca să scape de urmăritori, Hegestrate s-a aruncat în cele din urmă în apă, uitând că, asemenea multor marinari, nu ştia să înoate. Şi s-a înecat. Zenothemis, secundul, i-a îndemnat imediat pe marinari şi pe pasageri să abandoneze de îndată corabia: „Repede, o să ne scufundăm!”. Atunci a ieşit în faţă un bărbat care a promis o recompensă frumuşică echipajului dacă reuşeşte să menţină vasul pe linia de plutire şi să-l ducă într-un port. Zenothemis, simţind că oamenii lui sunt tentaţi de recompensă, a preluat conducerea şi le-a cerut să schimbe cursul spre nord, către insula Cefalonia, pentru efectuarea reparaţiilor necesare. Sfârşitul primului episod. Cum se explică această poveste nebunească? Prin una dintre cele mai vechi tentative de escrocherie cunoscute vreodată. După ce grâul fusese cumpărat şi transportat la bord, Hegestrate şi Zenothemis luaseră legătura, separat, cu nişte finanţişti din Marsilia care se aflau la Siracusa – încă nu se putea vorbi de mondializare financiară, dar se vede că creditul comercial suferise o puternică internaţionalizare –, spunându-le că grâul este al lor. 

Dar că, pentru a duce călătoria la bun sfârşit, aveau nevoie de un împrumut, garantat, desigur, cu încărcătura de grâu, deşi acesta nu le aparţinea… Celor care îl întrebaseră dacă căpitanul este demn de încredere, Zenothemis, secundul, le răspunsese că nu cunoaşte om mai cinstit; iar celor care îl întrebaseră pe Hegestrate dacă secundul este om de nădejde, căpitanul le jurase cu mâna pe inimă că e cum nu se putea mai onest. Şi astfel cei doi complici puseseră mâna pe un purcoi de bani… pe care îi trimiseseră direct la Marsilia. Doar că, ajunşi la Atena, ei nu aveau cum să achite datoria către creditori vânzând grâul, fiindcă nu era al lor… 

De aceea intenţionaseră să scufunde corabia. Acest gen de împrumut maritim, numit „împrumut pe garanţia încărcăturii”, avea o caracteristică aparte: dacă, din cauza prezenţei piraţilor, a vremii urâte sau din orice alt motiv, corabia nu ajungea la destinaţie, datornicii erau scutiţi de datorie. Dacă nu mai exista corabie, nu mai exista datorie şi, dacă nu mai era nicio datorie, nici nu mai trebuia restituit împrumutul: trai neneacă! Dar escrocheria luase o întorsătură proastă. Hegestrate fusese demascat de pasageri. Să-i fie de bine! Zenothemis încercase să se ţină de plan, presându-i pe toţi să părăsească degrabă corabia ca să naufragieze. Totuşi, planul dăduse greş din cauza unui om care, după cum am văzut, salvase ambarcaţiunea, vasul şi încărcătura. Cine era el? Ca să înţelegem situaţia, trebuie să facem puţină economie. Protos, negustorul de grâu, nu avea banii care i-ar fi permis să-i finanţeze călătoria. 

Ca toţi negustorii, fusese nevoit să găsească un finanţator bogat. Acesta, pe nume Demon, activa în portul Pireu, care era deopotrivă nod comercial şi veritabil centru financiar. Fuseseră prezenţi mulţi investitori, îndeosebi cei care, asemenea lui Demon, tindeau să acorde împrumuturi garantate cu încărcătura, riscante, dar profitabile, cu o dobândă de ordinul a 30%, numită „profit maritim”, spre deosebire de profitul terestru, legat în principal de împrumuturile imobiliare, ale căror dobânzi erau mai apropiate de 10-15%. În studiul său exact despre lumea bancară ateniană, cercetătorul american Edward Cohen arată că aceşti finanţatori erau bancheri care îşi amestecau banii cu cei ai deponenţilor şi, totodată, particulari bogaţi1 . 

Trebuie spus că împrumutul maritim cu mare risc putea fi numit şi „cu mare câştig”. Atenienii înstăriţi erau atraşi de acesta dintr-un motiv foarte precis detaliat de Cohen: era o piaţă nereglementată şi total opacă în privinţa originii capitalurilor angajate. El reprezenta o modalitate ideală de a-ţi ascunde o parte din avuţie, ca să scapi de impozite sau de creditori. Era un loc de circulaţie a ceea ce grecii numeau atunci, pe drept cuvânt, „bogăţia invizibilă”.