Propriul lui corp îi impune o logică pe care o detestă. Îşi înlocuieşte trupul mânat de biologia-i proprie cu unul imaginar, care simbolizează cât este de iritat de părțile devitalizate ale corpului său şi care arată, în acelaşi timp, cât de puţin îi pasă de chinul acestuia. Va rămâne indiferent la corpul său. Sexualitatea lui i se pare că-l fragmentează şi, deşi îşi refulează ideile sexuale, în mod paradoxal acestea devin parcă şi mai puternice, încercând mereu să revină în conştient. Adesea se va disocia de aceste reveniri, părând rece şi ascetic. Sau poate face opusul, devenind un soi de maestru de ceremonii al lumii sale interioare, expunându-şi ideile sexuale în propriul său teatru intern permanent. Între aceste extreme, se pierde în lumea reveriilor sale, unde, printre alte posibilități, poate rămâne perpetuu inocent, trăind ca un copil în trup de adult. Îşi poate transmite starea de spirit în moduri atât de bine meşteşugite, încât cei cu un temperament similar pot să se identifice cu suferința lui. Se poate trezi într-o comunitate de ființe asemănătoare, toate transmiţându-şi simptomele încoace și încolo pe propriul lor Internet psihic. Acesta este istericul

Orice eseu despre isterie este obligat să-i abordeze faimoasele trăsături. Când ne gândim la isterie, ne gândim la oameni care sunt tulburați de cerințele sexuale ale corpului lor şi de ideile sexuale refulate; care sunt indiferenți la conversie; care se supraidentifică cu celălalt; care se exprimă într-o manieră teatrală; care mai degrabă îşi visează cu ochii deschişi existența, în loc să se implice în ea; şi care preferă iluzia inocenței copilului în locul lumescului adultului. De asemenea, sunt foarte sensibili la sugestie, fiind influențați cu uşurință de ceilalți sau, dimpotrivă, pasând idei altor isterici, la rândul lor. Deşi una sau mai multe dintre trăsăturile de mai sus sunt comune şi altor tulburări caracteriale, doar isteria le îmbină pe toate într-o singură formă dinamică. Una dintre sarcinile pe care mi le-am propus este să ofer o teorie care să împletească toate aceste trăsături sub forma isteriei. Teoriile diverse ale isteriei au avut tendința să privilegieze anumite perspective în detrimentul altora, de parcă aceste teorii ar fi fost mici armate angajate într-un război unele contra altora. Dacă vii cu o contribuție biologică la interpretarea istericului privind propria-i suferință - cum ar fi faptul că acesta nu recunoaşte importanța dimensiunii bio-logice a excitării sale sexuale - asta înseamnă că explicația este bazată pe biologie? Dacă abordezi relația istericului cu ,obiectul primar" - care, inițial, este întotdeauna mama - asta înseamnă că teoria se bazează pe un sine ca derivat caracterial matern? Dacă istericul este conceptualizat în funcție de dinamica vieții familiale, asta înseamnă că teoria se întemeiază pe sau cade sub conceptul de viață familială?