Aveam zece ani când mi-am dat seama că s-ar putea să fiu o vrăjitoare. Coseam cu mătuşa mea, Clarice, iar lumina soarelui se întindea pe podeaua galeriei. De dincolo de fereastră puteam să aud clipoceala fântânii din curte, strigătele vânzătorilor pe Via Larga, sunetul sacadat al potcoavelor pe străzile pietruite şi, pentru a o suta oară, m-am gândit că nu mai pot rămâne înăuntru nici măcar un minut.

- Caterina Romelo de Medici, e posibil să fi terminat deja? Am privit în sus. Clarice de Medici y Strozzi, sora răposatului meu tată, mă privea din scaunul ei. Mi-am şters fruntea cu mâneca.

- E atât de cald aici, am spus. Pot să ies afară? Ea şi-a arcuit sprâncenele. Aş fi putut să spun pe de rost cuvintele chiar înainte să le rostească, de atât de multe ori mă cicălise.

- Eşti ducesa de Urbino, fiica lui Lorenzo de Medici şi a soţiei sale, Madeleine de la Tour, care era de sânge nobil franţuzesc. De câte ori trebuie să îţi spun? Stăpâneşte-ţi pornirile dacă vrei să fii pregătită pentru viitorul tău! Mie nu-mi păsa de viitor. Îmi păsa de faptul că era vară, iar eu stăteam închisă în palatul familiei, forţată să învăţ şi să cos toată ziua, ca şi cum m-aş fi topit dacă ieşeam la soare. Am pus repede deoparte cercul de brodat.

- M-am plictisit. Vreau să merg acasă. - Florenţa este casa ta; este oraşul tău natal, replică ea. Te-am luat din Roma pentru că erai bolnavă de febră. Eşti chiar norocoasă că poţi să stai aici să te cerţi cu mine.