Dacă cititorul vizat al acestei cărţi va dori să meargă dincolo de diferendul cu autorul ei şi va încerca să identifice păcatele şi tarele care l-au impulsionat în a o scrie (şi, fără îndoială, am observat că cei care afirmă în public mila, compasiunea şi iertarea sunt înclinaţi să urmeze acest drum), atunci acesta sau aceasta nu se va război doar cu acel creator de necunoscut şi inefabil care – s-ar presupune – a ales să mă conceapă aşa. Va ajunge şi să pângărească amintirea unei femei simple, binevoitoare şi sincere, statornică şi demnă în credinţa ei, pe nume Jean Watts. Pe când eram un băieţel de vreo nouă ani şi mergeam la şcoală undeva pe la marginea Dartmoorului, în sud-vestul Angliei, doamna Watts era cea care ne preda lecţii despre natură, dar şi despre Scriptură. Mergeam cu ea şi cu colegii mei în drumeţii în acele părţi cu precădere frumoase ale ţării mele de baştină şi ne învăţa să deosebim unele de altele diferitele păsări, copaci şi plante. Varietatea fascinantă pe care o oferă nişte tufe; minunăţia câtorva ouă grupate în structura complexă a unui cuib; faptul că, dacă spinii ne zgâriau picioarele (trebuia să purtăm pantaloni scurţi), întotdeauna se găsea la îndemână frunza vreunei plante care să ne domolească durerea: toate acestea mi s-au întipărit în minte, la fel şi „muzeul pădurarului“ în care ţăranii din zonă expuneau leşurile şobolanilor, nevăstuicilor şi ale altor dăunători sau animale de pradă, creaţii ale unei zeităţi mai puţin binevoitoare, s-ar putea crede. 

Dacă veţi citi nemuritoarele poeme rurale scrise de John Clare, veţi surprinde muzica lumii pe care încerc să o înfăţişez. Mai târziu, în cadrul lecţiilor, ni se dădea câte o foaie de hârtie tipărită cu titlul „Căutaţi în paginile Scripturii“, trimisă şcolii de cine ştie ce autoritate naţională care monitoriza predarea religiei. (Orele de religie, alături de rugăciunile zilnice, erau obligatorii). Foile conţineau un singur verset din Vechiul sau din Noul Testament, pe care trebuia să îl identificăm, apoi să comunicăm clasei ori profesorului, oral sau în scris, care era povestea şi morala. Îmi plăcea la nebunie acest exerciţiu şi ajunsesem să excelez la el, astfel încât (precum Bertie Wooster), de multe ori, eram primul din clasă la orele de religie. A fost primul meu contact cu critica practică şi textuală. Obişnuiam să citesc toate capitolele de dinaintea acelui verset şi pe toate care îi urmau pentru a fi sigur că surprinsesem „esenţa“ fragmentului dat. Mă pricep şi acum să fac asta, spre iritarea adversarilor mei de multe ori, şi continui să-i respect pe cei al căror stil este uneori caracterizat ca „doar“ talmudic sau coranic sau „fundamentalist“. E un foarte bun şi necesar antrenament mental şi literar. Dar a venit şi ziua în care biata şi draga doamnă Watts s-a întins mai mult decât îi era plapuma. Având ambiţia de a face să fuzioneze cele două roluri pe care le juca, profesor de ştiinţe naturale şi dascăl de religie, ne-a spus: „Copii, vedeţi voi cât de puternic şi de generos e Dumnezeu? A făcut ca toţi copacii şi toată iarba să fie verzi, exact acea culoare ce se dovedeşte a fi cea mai odihnitoare pentru ochii noştri. Imaginaţi-vă doar cât de îngrozitor ar fi ca toată vegetaţia să fie violet sau portocalie.“