PLECAŢI DE-AICI 

Unii dintre noii proprietari spun că le-o fi făcut-o vreun prieten, în glumă. Alții sunt siguri că e din cauză că nu le-au dat bacșiș muncitorilor care le-au cărat lucrurile. După vreo două nopți, în peretele nordic al dormitorului principal începe să plângă un copil. De obicei acesta e momentul în care se hotărăsc să sune. Numai asta-i mai lipsea eroinei noastre, Helen Hoover Boyle, în dimineața aceea – să vorbească la telefon cu noul proprietar. Atâtea bâlbâieli și văicăreli... Ce-i lipsește de fapt acum este o ceașcă de cafea și un cuvânt din opt litere pentru „galinacee”. Se chinuie să audă ce se întâmplă pe stația de emisie-recepție reglată pe frecvența poliției. Helen Boyle pocnește din degete până când secretara, din biroul celălalt, se uită la ea. Eroina noastră astupă cu ambele mâini microfonul telefonului și îndreaptă receptorul spre stație, spunând: 

— E cod nouă-unu-unu. Iar secretara ei, Mona, ridică din umeri și spune: 

— Așa, și? Așa că trebuie să-l caute în carnetul de coduri. Iar Mona îi spune: 

— Stai liniștită. E doar un furt dintr-un magazin. Crime, sinucideri, criminali în serie, supradoze – nu poți să aștepți până când toate chestiile astea apar în ziare. Nu poți să lași alt agent să-ți sufle vreo pleașcă. Ce bine-ar fi dacă proprietarul din Crestwood Terrace numărul 325 ar tăcea din gură o clipă... Normal că a apărut mesajul pe podeaua salonului. Ciudat e că plânsul de copil nu începe, de obicei, decât în a treia noapte. Mai întâi mesajul-fantomă, apoi copilul care plânge toată noaptea. Dacă proprietarii rezistă destul, după încă o săptămână sună să povestească despre chipul care se reflectă în apă atunci când umpli cada. Un chip care se unduiește și se-ncrețește, cu orbitele ca niște găuri întunecate. În a treia săptămână apar umbrele-fantomă care se învârt pe pereții sufrageriei atunci când toată lumea e așezată la masă. S-ar putea ca și după asta să mai apară ceva, dar nimeni nu a rezistat și săptămână a patra. Noului proprietar Helen Hoover Boyle îi zice: 

— Dacă nu puteți să dovediți în instanță că nu se poate locui în casă și dacă nu puteți să dovediți dincolo de orice umbră de îndoială că foștii proprietari știau că se întâmplă așa ceva... Trebuie să vă spun, zice, că nu puteți câștiga un asemenea caz, n-o să reușiți decât să vă faceți publicitate negativă, după care casa n-o să mai aibă absolut nici o valoare, zice. Casa din Crestwood Terrace numărul 325 nu-i deloc rea, în stil Tudor, cu acoperișul complet refăcut, patru dormitoare, trei băi și toaletă de serviciu. Cu piscină îngropată. Eroina noastră nici nu mai trebuie să se uite pe descrierea de catalog. A vândut casa asta de șase ori în ultimii doi ani. O altă casă, cea cu două etaje din Eton Court, stil New England, cu șase dormitoare, patru băi, holul lambrisat cu lemn de pin și sânge care curge pe pereții bucătăriei, a vândut-o de opt ori în ultimii patru ani. 

— Trebuie să vă pun pe așteptare două minute, îi spune noului proprietar, și apasă butonul roșu. Helen e îmbrăcată cu taior alb și pantofi asortați, dar nu alb ca zăpada; e mai degrabă albul acela când mergi la schi într-o stațiune de lux din Canada, cu mașină închiriată și șofer la dispoziție, cu 14 valize asortate și apartament la hotel de cinci stele