PREFAŢĂ Scriind timp de peste două decenii, Damian Stănoiu ne-a lăsat moştenire o operă literară care însumează zeci de volume, diferite ca tematică şi structură stilistică. Aceasta îl situează între reprezentanţii de seamă ai genului umoristic, în buna tradiţie a lui I.L. Caragiale, Ion Creangă, I. Al. Brătescu-Voineşti, Calistrat Hogaş ş.a. Cum e şi firesc, nu toate scrierile lui Damian Stănoiu se ridică la acelaşi nivel. Şi dacă opera sa nu reprezintă creaţia unui scriitor de primă mărime, nu e mai puţin adevărat că ea ilustrează o realitate artistică şi un destin literar. Prezenţă activă în viaţa literară a anilor 1927—1949, Damian Stănoiu a determinat reacţii contradictorii în critica vremii. I s-a reproşat scriitorului – chiar şi în cazul lucrărilor unanim apreciate – lipsa introspecţiei epice de amploare. Au fost, desigur, şi opinii de natură să contribuie la o mai justă apreciere a operei prozatorului şi a locului său în istoria literaturii. Una dintre acestea, valabilă pentru întreaga creaţie a lui Damian Stănoiu, o datorăm lui G. Călinescu: „În cărţile sale nu vom găsi analize, transfigurări, idei, interpretări, cazuri, portrete sintetice, adică tot ceea ce presupune o elaborare a universului în vederea unui scop superior informaţiei. Cărţile sale cuprind poante, mai bine zis anecdote, reportaje din viaţă.”