Pe malurile fluviului Arno mă împleticesc, cu răsuflarea tăiată... cotind la stânga, pe Via dei Castellani, îndreptându-mă spre nord, furişându-mă în penumbra de la Uffizi. Şi totuşi, ei mă urmăresc. Paşii lor răsună mai tare acum, vânători fără îndurare şi răgaz. De ani sunt pe urmele mele. Perseverenţa lor m-a obligat să rămân ascuns... m-a silit să trăiesc în purgatoriu... trudind sub pământ aidoma unui monstru htonian. Eu sunt Umbra. Aici, la suprafaţă, îmi ridic privirea spre nord, dar nu pot găsi calea ce duce direct la salvare... căci Apeninii întunecă prima licărire de lumină a zorilor. Trec pe după palazzo, cu turnul său crenelat şi orologiul cu o singură limbă... strecurându-mă printre vânzătorii veniţi la prima oră a dimineţii în Piazza San Firenze, cu vocile lor răguşite şi răsuflarea mirosind a lampredotto şi a măsline fripte. Traversând înainte de Bargello, o iau spre vest, spre fleşa abaţiei Badia, şi mă izbesc de poarta din fier de la baza scărilor. Aici, orice şovăială trebuie lăsată în urmă. Rotesc mânerul şi păşesc în coridorul din care ştiu că nu mai există cale de întoarcere. Îmi silesc picioarele ca de plumb să urce scara îngustă... înălţându-se spre cer în spirală, cu trepte de marmură tocite şi crăpate.