In primele zile ale celei de-a doua invazii americane în Irak, un grup de soldați a pornit spre o moschee pentru a lua legătura cu șeful religios al orașului. Intenționau să obțină ajutorul acestuia pentru a organiza distribuirea de ajutoare. Dar, pe neașteptate, s-a adunat o gloată de oameni care se temeau că soldații urmau să le aresteze liderul spiritual sau să le distrugă moscheea, un monument sacru. Sute de credincioși musulmani i-au înconjurat pe soldați. Gesticulau și vociferau în timp ce se înghesuiau în jurul plutonului înarmat până-n dinți. Comandantul acestuia, locotenent-colonelul Christopher Hughes, a analizat rapid situația. A luat o portavoce și le-a spus soldaților săi să pună un genunchi pe pământ. Le-a ordonat apoi să țină puștile cu țeava în jos. Următorul lui ordin a fost: „Zâmbiți.“ În acea clipă, starea de spirit a mulțimii s-a metamorfozat. Unii au continuat să vocifereze, dar cei mai mulți au început și ei să zâmbească. Câțiva i-au bătut prietenește pe umăr pe soldați, care, la ordinul lui Hughes, se îndepărtau încet mergând cu spatele – cu același zâmbet pe buze. 1 Acea mișcare abilă reprezenta punctul culminant al unui număr amețitor de calcule sociale făcute cu viteza luminii. Hughes a fost nevoit să citească nivelul de ostilitate al mulțimii și să intuiască ce anume o poate calma. A pariat pe disciplina oamenilor săi și pe încrederea pe care o aveau în el. A riscat alegând gestul pe care l-a crezut potrivit pentru a străpunge barierele de limbă și cultură – iar totul a culminat cu decizia luată cu promptitudine. Acest admirabil control asupra forțelor aate în joc și capacitatea de a pătrunde în mințile oamenilor îi caracterizează îndeosebi pe polițiștii remarcabili și, cu siguranță, pe militarii care au de-a face cu civili agitați. 2 Indiferent ce credem despre campania militară respectivă, incidentul relatat mai sus pune în lumină uluitoarea abilitate socială de care dă dovadă creierul, chiar și atunci când e vorba despre o întâlnire plină de încordare și imprevizibil. Pe Hughes l-au ajutat să facă față acelui moment dicil aceleași circuite neuronale pe care ne bazăm atunci când ne iese în cale un necunoscut cu aspect dubios și decidem pe loc dacă o luăm la fugă sau îl înfruntăm. Acest radar interpersonal i-a salvat pe mulți de-a lungul istoriei – și rămâne esențial pentru supraviețuirea noastră chiar și în ziua de azi. Într-un mod mai puțin evident, circuitele sociale ale creierului ne susțin de ecare dată când intrăm în contact cu altcineva, e că ne aăm la școală, în dormitor sau la magazin. Ele acționează atunci când îndrăgostiții se privesc în ochi și se sărută pentru prima oară ori când ne dăm seama că cineva își reține lacrimile. Sunt responsabile de căldura plăcută care ne cuprinde în momentul în care vorbim cu un prieten și ne simțim îmbogățiți suetește. Sistemul neuronal funcționează în orice interacțiune în care înțelegerea și sincronizarea sunt decisive. Datorită acestui sistem, avocatul știe de ce își dorește ca o anumită persoană să se ae printre jurați, negociatorul intuiește care este ultima ofertă a partenerului de afaceri, iar pacientul simte că poate avea încredere în medic. Acest sistem explică magia unei ședințe în care toată lumea încetează brusc să mai foșnească hârtiile, să mai scoată vreo vorbă și se concentrează asupra discursului unei anumite persoane. Astăzi, știința poate detalia mecanismele neuronale care intră în funcțiune în astfel de momente.