Trenul se puse în mișcare, fluierând. De la fereastra unui vagon un copil se uita la bărbatul și femeia care îi făceau cu mâna de pe bancă. Bărbatul agita timid o mână, cu mișcări măsurate. Femeia flutura, în afara unei enorme batiste roșii, ambele mâini. Bărbatul era tatăl său, femeia era Gabriela, zisă Gaby. Bărbatul era îmbrăcat în uniforma poliției fiindcă era polițist. Femeia avea un veșmânt negru pentru că negrul te face să pari mai zvelt. La fel și dungile verticale. Dar nimic nu te face să arăți mai slab, zicea Gaby, ca atunci când te trăiești cu cineva mai gras decât tine. Doar că eu nu lam găsit încă. Copilul din tren, care pleca și îi privea ca și cum i-ar fi văzut pentru ultima oară, eram eu. „Vor rămâne singuri timp de două zile, gândii. S-a terminat.” La acest gând mi se ridică părul măciucă și m-am aplecat și mai tare pe fereastră. Tata se strâmbă, făcând o mutră pe care Gaby o numea „ultimul avertisment înainte de furtună”. Dar ce-rui păsa? Dacă ținea la mine, atunci de ce mă trimitea la Flaifa? Și la cine, mai ales? Un bărbat îmbrăcat în uniformă de angajat al căilor ferate, stând pe o bancă, fluieră puternic spre mine și cu gesturi ample, îmi făcu semn să trag capul înăuntru. E uimitor cum cei îmbrăcați în uniformă și cu fluier nu mă lasă niciodată în pace, chiar dacă au la dispoziție un tren întreg. Nici nu mi-a trecut prin cap să mă supun. Dimpotrivă, tata și Gaby trebuiau să mă vadă până în ultimul moment pentru a-și aminti de mine. Trenul încă se mai afla în gară, traversând lent valuri de aer cald și dens, miros de motorină. Începeam să simt și lucruri noi. Mirosuri de călătorie. Libertate. Plec! Singur! Mi-am lăsat mai întâi un obraz, apoi pe celălalt, mângâiat de vântul care ștergea sărutul tatălui meu. Nu mă mai sărutase nicicând așa în prezența altor persoane. De ce mă săruta în felul acesta dacă mă expedia ca pe un pachet? Acum erau trei care fluierau la mine de pe peron, îmi făceau o serenadă. Cum tata și Gaby nu se mai vedeau, m-am retras încet, cu aer indiferent, pentru a le arăta că nu-mi pasă de fluierături. M-am așezat. De-ar mai fi fost cineva în compartiment! Și acum? Patru ore de aici la Haifa unde mă aștepta, sever și lipsit de iluzii în privința mea, profesorul Sliilhav. Profesor și pedagog, autorul a șapte manuale de pedagogie și educație civică, și printr-un caz fericit, unchiul meu, fratele mai mare al tatălui. M-am ridicat. Am verificat de două ori cum se închide și se deschide fereastra. Am închis și am deschis și coșul de gunoi. Acum nu a mai rămas nimic de închis și de deschis în compartiment. Funcționa tot așa cum trebuie. Un tren mai curând sofisticat. M-am ridicat în picioare pe banchetă și am reușit să mă urc unde se pun bagajele, lăsând capul în jos până-n pământ pentru a controla dacă cineva a uitat din greșeală bani sub banchetă. Nimic, acel cineva era un tip foarte isteț. La naiba cu Gaby și tata, care mau expediat în acest mod la unchiul Shemuel și mai ales cu o săptămână înainte de primul meu bar-mitzvah. Înțeleg să mă fi trimis tata, care îl stimează pe fratele său mai mare și îl respectă pentru competența în materie de pedagogie. Dar Gaby, care atunci când tata nu aude, îl numește „bufniță”? Acesta era cadoul special pe care mi-l promisese? Pe bancheta mea de piele era o gaură. Mi-am vârât degetul înăuntru și am lărgit-o. Uneori poți găsi bani în locuri ca acesta. Dar eu am găsit doar niște burete și niște arcuri. În patru ore aș fi putut sfredeli cel puțin trei vagoane, aș fi putut săpa un tunel spre libertate, ca să dispar și să nu mai ajung la unchiul Shemuel Shilhav (alias Feyerberg): oare dacă aș fi făcut asta, m-ar mai fi trimis?