Nu vor exista chemări la rampă astă-seară. Cel puțin, nu pentru ea. Cu ochii ațintiți în față, la crăpătura din perete, Alma răsucea între degete o fiolă micuță, plină cu lichid incolor. O lună îi luase să facă rost de ea de la unul dintre deținuții din Kanada. Săptămâni la rând, bărbatul o tot dusese cu vorba, strâmbându-se și invocând tot soiul de scuze – ar ajuta-o cu mare drag, dar lucrul pe care i-l cerea era de negăsit, doar medicii germani aveau așa ceva, și nu cei de prin partea locului, iar el nu știa cărui neamț să-i dea mită; cum era lesne de imaginat, nu avea relații amicale cu aceștia – în speranța că ea se va răzgândi. Alma îl ascultase răbdătoare și îi răspunsese ferm că nu e nici o problemă și că va aștepta atât cât este nevoie. Până la urmă, bărbatul se văzuse nevoit să cedeze și să-i facă pe plac. 

– Poftim marfa. Nu există alta mai bună aici, din ce mi s-a spus. E mai eficientă dacă o injectezi, dar se poate și înghiți. Doar că va dura mai mult să-și facă efectul. 

– Mulțumesc. O să primești vioara ca răsplată, după ce… 

– Nu-mi trebuie nimic. Clătină categoric din cap și plecă ochii în pământul bătătorit de picioarele miilor de prizonieri, majoritatea dintre ei dispăruți și uitați. 

– E amestecată cu ceva, ca să nu simți durere înain te să… Nu-și duse gândul la capăt, ci doar se uită trist la ea, cu ochii lui albaștri și rugători și mâinile vârâte în buzunare. Cu un zâmbet stins, Alma întinse mâna și-l strânse ușor de încheietură, în semn de recunoștință. Durere. De-ar fi știut el câtă durere îndurase ea în ultimele săptămâni, nu ar fi tărăgănat atât până să-i aducă ce-i ceruse. Asta – substanța asta avea să-i curme durerea, nu să i-o provoace. O bătaie bruscă în ușă o smulse pe Alma din reverie. Ascunse iute fiola în buzunarul rochiei negre, își împreună mâinile și se îndreptă de umeri.