Am crezut că enervându-l pe fratele meu și plecând în trombă voi simți ceva. M-am înșelat. Chiar și faptul că mă comport ca un idiot furios atunci când ar trebui să ajut un prieten de familie să se mute în noua lor casă mi se pare... fad. În timp ce mă plimb pe strada principală din Chestnut Springs, degetele mi se încolăcesc în palme, unghiile sapă în piele. Nici eu nu simt asta. Mă simt doar obosită. Dar nu suficient de obosit pentru a dormi. Un tren claxonează, iar eu îngheț pe loc. De ani de zile, am acoperit modul în care zgomotele puternice mă sperie, dar de data asta e diferit. Te-ai aștepta să aleg fie lupta, fie fuga, dar în zilele astea mă pregătesc. Pauză. Așteptați să vă lovească orice emoție. Frică, anxietate, dezamăgire. Dar zilele astea, nu simt nimic. Pivotez pe colțul dintre Rosewood și Elm pentru a privi cum trece trenul. Tragând de timp. Înainte și înapoi. De la punctul A la punctul B. Încărcare. Descărcare. Așteaptă peste noapte. O iau de la capăt. "Sunt un tren", murmur în timp ce mă uit la roțile care se izbesc de șine. Lucrez toată ziua la fermă pentru că așa trebuie să fac. Trec prin mofturi. Și urăsc fiecare secundă din asta. O femeie împinge un copil în cărucior pe lângă mine și îmi aruncă o privire confuză. Expresia ei se schimbă în surpriză când mă recunoaște. S-ar putea să fi urmat liceul împreună, dar același lucru este valabil pentru toți cei din acest oraș născuți la câțiva ani distanță. "Oh, Beau! Scuze, nu te-am recunoscut pentru o secundă." Probabil pentru că nu mi-am tuns părul de luni de zile. Nu-mi amintesc numele ei, așa că îmi lipesc un zâmbet. "Nu vă faceți griji. Blochez trecerea de pietoni, nu-i așa? Aici..." Brațul meu se întinde pentru a apăsa butonul de trecere pentru ea