Am un defect din fabricaţie. Îmi place să cred că toată lumea are câte unul. Sau, cel putţin, asta mă face să mă simt mai bine cu privire la această trăsătură prin care oamenii se sabotează singuri, faptul că aruncă vina pentru toate lucrurile rele care li se întâmplă asupra unei caracteristici anumite: lucrul pe care au învăţat să-l facă pentru a se proteja şi de care nu se pot dezbăra, chiar dacă nu mai au nevoie de el. Poate că tu, cititorule, n-ai avut posibilitatea să controlezi ce ți se întâmpla în copilărie. Deci, ca să eviţi dezamăgirile, ai învăţat să nu ceri nimic din ce-ți doreşti cu adevărat. Iar asta a funcţionat multă vreme. Doar că acum, când ai ajuns la vârsta a doua şi îți dai seama că nu ai obţinut nimic din ce voiai cu adevărat, mergi cu 200 de kilometri pe oră pe autostrada vieţii într-o maşină de lux, cu o valiză cu bani şi un cetăţean pe nume Stan în portbagaj. Poate că defectul tău din fabricaţie este că nu semnalizezi niciodată când schimbi direcţia. Sau poate, ca mine, eşti un romantic incurabil. Nu te poți stăpâni din aţi spune povestea. Povestea vieții tale, asezonată cu un fond sonor melodramatic şi cu razele aurii ale soarelui care pătrund prin geamul maşinii. La mine totul a început când aveam doisprezece ani. Părinții mi-au spus să mă aşez, că au ceva important să-mi comunice. Mama primise primul diagnostic - nişte celule suspecte în sânul stâng - şi mi-a zis de atâtea ori să nu mă îngrijorez, încât mi-a fost teamă să nu mă pedepsească dacă mă prinde făcându-mi griji. Mama era genul care făcea lucrurile se meargă, optimistă, nu se îngrijora din orice, dar îmi dădeam seama că era îngrozită, aşa că m-a cuprins şi pe mine groaza, încremenită cum eram pe canapea şi nesigură de ce ar fi trebuit să fac ca să nu înrăutăţesc lucrurile.

Dar apoi tatăl meu, şoarece de bibliotecă şi mare amator de stat în casă, a făcut ceva neaşteptat. S-a ridicat în picioare, ne-a luat de câte o mână pe mine şi pe mama şi a spus: Stiți ce ne trebuie ca să alungăm sentimentele astea negative? Un dans! În suburbia noastră nu erau cluburi, doar un restaurant care servea fripturi mediocre şi unde cânta o trupă de cover-uri în fiecare vineri seară, dar figura mamei s-a luminat de parcă tata ar fi sugerat să luăm un charter spre Copacabana. Purta o rochie galben pai şi cercei din metal bătut, care sclipeau când se mişca. Tata a comandat un scotch de 20 de ani pentru ei şi un cocktail Shirley Temple pentru mine, apoi cu toţii ne-am învârtit şi am dat din cap până când am ameţit, râzând şi împiedicându-ne unii de alţii. Am râs până când nu ne mai ţineam bine pe picioare, iar tatăl meu, altfel un tip rezervat, a început să cânte „Brown Eyed Girl" împreună cu trupa, de parcă n-ar fi fost toţi ochii ațintiţi asupra noastră. Obosiţi, ne-am înghesuit în maşină şi am plecat spre casă, prin noaptea liniştită, mama şi tata ţinându-se de mână între scaune, iar eu cu fruntea lipită de geam, urmărind felinarele stradale care treceau unul după altul şi gândindu-mă: O să fie bine. O să fim bine cu toții.