O persoană mai bună ar fi fost devastată, dar Alessa și-a plecat capul ca să-și ascundă ochii uscaţi, în timp ce îngenunchea dinaintea altarului, în faţa sicriului incrustat cu pietre preţioase. Templul de sub Cittadella mirosea a mucegai și a moarte, iar aerul era înţesat de fire de praf care pluteau în jur ca niște licurici fantomatici. Avea să plângă. Mai târziu. O făcea întotdeauna. Să rămâi văduvă la optsprezece ani era tragic, până la urmă, și niciunul dintre partenerii ei nu meritase să moară. Cu toate acestea, era dificil să își stoarcă lacrimi pentru a treia oară. Hugo, cel de-al treilea Fonte și nefericitul trup neînsufleţit dinaintea ei, insistase că doar din cauza emoţiilor îi tremurase mâna în mâna ei. Ea ar fi trebuit să se aștepte. Se așteptase. Dar zeii o aleseseră pe ea și ea îl alesese pe el. Prin urmare, chiar dacă știuse că atingerea ei ar fi putut să fie ultima pe care băiatul avea să o simtă, se întinsese spre el pentru a doua oară. Alessa Paladino, arma divină a zeilor. Ultima ei rochie de mireasă fusese strânsă și pusă deoparte, schimbată cu una de doliu, cizme înalte până la genunchi și un voal negru pe deasupra părului. Și mănuși, desigur. Întotdeauna mănuși. Şi totuşi umezeala rece o pătrundea până la oase. Nici măcar pe o insulă scăldată de soare, razele astrului nu puteau încălzi ceea ce nu atingeau niciodată. Alessa și-a împreunat mâinile ca pentru rugăciune și a urzit un vârtej mic de vânt în palme. Ecoul slab al darului lui Hugo a durat doar o clipă, dar ea i l-a restituit oricum. Golul pe care acesta l-a lăsat în urmă era ca o penitenţă. O dureau genunchii, dar Alessa nu s-a ridicat decât după ce și-a găsit locul și ultimul rătăcit. Nu era ușor. Fiecare clipă de doliu însemna o clipă pe care nu șio dedica găsirii unui nou Fonte, iar Alessa nu avea timp de pierdut. Și nici un alt Fonte. Așezaţi pe una dintre laturile naosului, cei doisprezece membri ai Consiliului o urmăreau cu priviri enigmatice. Mereu o urmăreau. Mereu așteptau. La început, așteptaseră să împlinească vârsta potrivită pentru a-și alege un partener. Apoi, să-și aleagă altul. După aceea, pe următorul. Iar în curând aveau să convoace următoarea ei victimă. Partener. Următorul ei partener. De data asta trebuia să facă lucrurile așa cum trebuie. Consiglio¹ ar fi în stare să târască următoarea persoană pe care o alegea până în Cittadella sub ameninţarea săbiilor, dacă era cazul, dar ea voia pe cineva care să vină de bunăvoie. În drum spre locul ei, Alessa s-a oprit să facă o reverenţă dinaintea Renatei Ortiz, Finestra de dinaintea ei, a cărei putere pălise în ziua în care cea a Alessei înflorise, cu cinci ani în urmă. Renata și-a plecat capul, rece și distant, în vreme ce Fontele ei, Tomohiro Miyamoto, i-a oferit un zâmbet înţelegător. Cei doi făceau o pereche bună. O pereche potrivită. Exact așa cum trebuiau să fie o Finestra și un Fonte. Dinaintea mâinilor lor împreunate, gheara familiară a invidiei ameninţa să o tragă pe Alessa la fund. Ar fi dat orice pentru o mână pe care să o poată strânge. Sau pentru o îmbrăţișare. Ar fi ucis pentru o îmbrăţișare. Cu adevărat.