O geană de lumină pe un cer tulbure. Aceasta este imaginea pe care muzica io trezea în minte. Lunga frază muzicală cântată la violoncel desena ondulații hipnotice care invitau la abandon. Într-o stare de semiconștiență, Mathias simți cum i se modifică respirația pentru a se adapta la ritmul melodiei. Purtat de note, se lăsă în voia acestei călătorii interioare, fiind cuprins de o stare de liniște pe care n-o mai cunoscuse de mult. Străfulgerări și senzații ieșeau la suprafață. Albastrul Mediteranei, trupurile moleșite pe nisip, săruturile pe buzele sărate. Dar fericirea asta era precară. O furtună mocnea nu departe. Sentimente contradictorii se împleteau, simbioză ciudată între nonșalanță și gravitate. 

Deodată, armonia se rupse, ca și cum arcușul derapase pe corzi, anihilând orice speranță de voluptate. Mathias Taillefer deschise ochii. Era întins pe un pat de spital, îmbrăcat cu una dintre acele cămăși oribile care lasă fesele dezgolite. 

Două perfuzii plecau din cateterul care îi era înfipt în braț, în timp ce, la stânga lui, un electrocardioscop afișa traseul febril al bătăilor inimii. În patul vecin, colegul lui de cameră, de o vârstă respectabilă, nu se trezise și îi dădea neplăcuta impresie că fusese internat mai degrabă în secția de îngrijiri paliative decât în cea de cardiologie. Răpăiala deprimantă a ploii înlocuise vocea caldă a violoncelului. În loc de Mediterana, cenușiul parizian întuneca totul. Pentru o clipă, muzica din vis îl transportase departe de spital, dar escapada fusese de scurtă durată. Ce viață câinoasă! Mathias își aranjă cu dificultate perna pentru a se ridica pe jumătate. Și atunci o văzu, cufundată parțial în întuneric: silueta unei fete, care stătea foarte dreaptă pe un scaun, cu violoncelul între picioare. Așadar muzica existase și în altă parte, nu doar în capul lui. 

— Cine ești? articulă el cu o voce cleioasă. — Mă numesc Louise. Louise Collange. Vocea juvenilă trăda sfârșitul adolescenței, dar nu părea intimidată câtuși de puțin. 

— Și ce… ce cauți în camera mea, Louise Collange? Crezi că este un loc potrivit ca să repeți pentru concertul liceului? 

— Sunt voluntară în asociația „Un muzician la spital“, răspunse ea. Mathias miji ochii ca s-o vadă mai bine în timp ce ea se apropia de el. Față ovală încadrată de păr blond, lung și drept, gropiță în bărbie, pulover cu guler rotund, fustă trapez din velur, botine din piele. O făclie care lumina umbrele în toropeala spitalului.