Kalona ridică mâna. Fără ezitare. În mintea lui, nu încăpea nicio îndoială în legătură cu ceea ce trebuia să facă. Nu avea să accepte ca cineva sau ceva să-i stea în cale, iar băiatul acesta îl ţinea la distanţă de ceea ce îşi dorea. Nu dorea neapărat să-l omoare pe băiat; nu ţinea morţiş nici ca el să rămână în viaţă. Era o simplă necesitate. Nu simţea vreo remuşcare sau vreun regret. Aşa cum se întâmplase în toate acele veacuri de când căzuse, Kalona avea foarte puţine sentimente. Aşa că, indiferent, nemuritorul înaripat suci gâtul băiatului şi îi curmă viaţa. ― Nu! Suferinţa din acel unic cuvânt îi îngheţă inima lui Kalona. Dădu drumul trupului lipsit de viaţă al băiatului şi se întoarse la timp pentru a o zări pe Zoey, care se năpustea spre el. Privirile li se întâlniră. Ochii ei trădau disperarea şi ura. În ai lui se citea imposibilitatea negării. Încercă să rostească vorbele care să o poată face să înţeleagă - să înţeleagă şi să îl ierte. Dar nimic din ceea ar fi putut spune nu ar fi schimbat scena pe care fata o văzuse şi, chiar dacă el ar fi putut realiza imposibilul, nu mai era timp. Zoey trimise spre el întreaga putere a spiritului. Îl izbi pe nemuritor, lovindu-l cu o forţă care depăşea dimensiunea fizică. Spiritul era esenţa lui, miezul lui, elementul care îl susţinuse veacuri de-a rândul şi în prezenţa căruia se simţise întotdeauna cel mai bine, şi cel mai puternic. Atacul lui Zoey îl arse. Se trezi ridicat în aer, cu atâta putere, încât se prăbuşi de pe zidul de piatră uriaş care separa Insula Vampirilor de Golful Veneţiei. Apele îngheţate îl înghiţiră şi îl sufocară. Preţ de o clipă, Kalona simţi o durere interioară atât de ucigătoare, încât nici nu i se împotrivi. Poate că ar trebui să încheie o dată pentru totdeauna această luptă pentru viaţă, cu toate complicaţiile ei. Poate că ar trebui să se lase din nou învins de ea. Numai că, la o secundă după ce avu acel gând, simţi. Sufletul lui Zoey se făcu ţăndări şi, tot aşa cum căderea îl purtase dintr-un tărâm într-altul, spiritul ei părăsi această lume. Şi asta îl răni mai rău decât o făcuse lovitura ei. Nu tocmai Zoey! Niciodată nu dorise să îi facă rău. Chiar cu toate maşinaţiile lui Neferet, cu toate urzelile şi planurile lui Tsi Sgili, el îşi păstrase convingerea că, orice s-ar fi întâmplat, avea să-şi folosească nemărginitele puteri supraomeneşti ca s-o ferească de primejdii pe Zoey, pentru că, la urma urmei, ea îi oferea cea mai apropiată legătură cu Nyx pe acest tărâm - singurul care-i mai rămăsese. Străduindu-se să-şi revină după atacul lui Zoey, Kalona îşi smulse trupul masiv din încleştarea valurilor şi avu revelaţia adevărului. Din cauza lui, spiritul lui Zoey dispăruse, iar asta însemna că ea urma să moară. Odată cu prima gură de aer, slobozi un strigăt sfâşietor de disperare, care deveni ecoul ultimului ei cuvânt: Nu! Oare chiar crezuse că, după cădere, nu mai avea niciun fel de sentimente? Fusese un prost şi se înşelase, cât de mult se înşelase! Pe când zbura jerpelit pe deasupra apei, se trezi cuprins de emoţii care îi sfârtecau spiritul şi aşa rănit, se dezlănţuiau împotriva lui, îi slăbeau puterile, îi vătămau sufletul. Cu privirea împăienjenită şi întunecată, se uită spre lagună, mijind ochii pentru a zări luminile care vesteau apropierea de pământ. Nu ar fi rezistat până acolo. Trebuia să se îndrepte către palat. Nu avea de ales. Cu ultimele puteri, aripile lui Kalona lovi aerul rece ridicându-l peste zid, iar nemuritorul se prăbuşi pe solul îngheţat. Nu ştia cât timp zăcuse acolo, în întunericul rece al nopţii sfărâmate, pe când emoţiile puneau stăpânire pe sufletul său zdruncinat. În cele mai ascunse colţuri ale minţii, înţelese că ceea ce i se întâmpla nu era nou. Căzuse iarăşi, doar că de astă dată fusese mai degrabă o cădere a spiritului decât a trupului - deşi părea că nici trupul nu-i mai dă ascultare.