Lângă calea ferată zace o grămăjoară de haine. Un
material albastru‑deschis, poate o cămaşă, de‑a valma
cu ceva de un alb murdar. Probabil că e gunoi, aruncat
din tren, din mers, direct în păduricea de arbuşti de pe
taluz. Poate că a fost lăsat în urmă de către inginerii care
lucrează la partea asta de cale ferată; sunt prin preajmă
destul de des. Sau ar putea să fie altceva. Mama îmi
spunea tot timpul că am o imaginaţie care dă pe‑afară;
acelaşi lucru mi l‑a spus şi Tom. Nu mă pot abţine; văd
nişte ţoale aruncate la un loc, un tricou murdar sau un
pantof singuratic şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc
la celălalt pantof şi la picioarele din care au ieşit.
Trenul se pune în mişcare în scârţâit de roţi, zguduindu‑se
şi scrâşnind straşnic, grămăjoara de haine se face
nevăzută, iar noi ne îndreptăm spre Londra, mişcându‑ne
uşor, în ritmul susţinut al unui alergător de cursă lungă.
Paula Hawkins
fiction connection
12
Cineva, în scaunul de alături, oftează neputincios; trenul
de mică viteză de la Ashbury la Euston, cu plecare la
ora 8:04, poate pune la încercare până şi răbdarea unui
navetist veteran. Călătoria ar trebui să dureze cam 54 de
minute, dar rar se întâmplă aşa: porţiunea aceasta de şine
e veche de când lumea, prost întreţinută, în multe locuri
fără semnalizare corespunzătoare şi presărată cu şantiere
nesfârşite.
Trenul se târâie pe şine, trepidează în drumul lui,
trecând pe lângă hale industriale şi turnuri de apă, poduri
şi hambare, pe lângă case victoriene modeste, întoarse cu
spatele la calea ferată.
Îmi sprijin capul de fereastră şi privesc casele care
trec, în succesiune rapidă, pe lângă mine, ca într‑o secvenţă
de film trasă cu camera în mişcare; ceilalţi nu le
văd aşa cum le văd eu; nici măcar proprietarii lor nu cred
că le văd din această perspectivă. Mi se oferă de două
ori pe zi posibilitatea de a arunca o privire în viaţa lor,
doar pentru o clipă. E ceva foarte liniştitor în a‑i privi pe
oameni în siguranţa căminului lor.
Se aude sunând un telefon, o melodie absurd de veselă
şi de optimistă. Nu se grăbeşte nimeni să răspundă,
aşa că melodia persistă în jurul meu. Îi simt pe colegii
mei navetişti agitându‑se pe scaune, foşnindu‑şi ziarele,
bătând cu degetele în ecranele telefoanelor mobile. Trenul
înaintează, clătinându‑se, legănându‑se în curbă,
încetinind în apropierea unui semafor roşu. Încerc să
nu‑mi ridic privirea, încerc să citesc ziarul gratuit pe care
mi l‑a întins cineva în drum spre gară, dar cuvintele se
înceţoşează şi nimic nu‑mi trezeşte interesul. Încă mai
văd în faţa ochilor grămăjoara de haine abandonate pe
marginea şinelor.
Fata din tren
13
Seara
Ginul tonic bolboroseşte în cutia din care sorb uşor
şi care ameninţă să dea pe afară. Rece şi acidulat, e gustul
primei mele vacanţe cu Tom, din 2005, într‑un sătuc pescăresc
pe coasta Ţării Bascilor. Dimineaţa ne duceam să
înotăm cam un kilometru, până la insuliţa din golf, unde
făceam dragoste pe plajele ascunse şi tainice; după‑amiezile
le petreceam într‑un bar, bând ginuri tonice tari şi
amare, privind roiurile de jucători de fotbal pe plajă, agitându‑se
haotic, pe nisipurile mareice de după reflux, în
echipe de câte 25 de jucători.
Mai iau o gură de gin tonic şi încă una, cutia e deja
pe jumătate goală, dar nu‑i nimic, mai am încă trei în
punga de plastic de la picioare. E vineri, aşa că nu mă simt
vinovată că beau în tren. TGIF1. Distracţia începe de acum.
Va fi un weekend foarte plăcut, cel puţin aşa ne spun
cei de la meteo. Soare strălucitor, un cer fără nori. Pe
vremuri, am fi mers cu maşina în pădure, la Corly, cu
ziare şi mâncare pentru picnic, ne‑am fi petrecut toată
după‑amiaza zăcând pe o pătură, în lumina soarelui, filtrată
printre ramurile copacilor, am fi băut vin. Sau poate
că am fi stat în curte, să facem grătar cu prietenii noştri,
sau am fi mers la Rose şi am fi stat pe terasă, cu feţele îmbujorate
de soare şi de alcool, lăsând timpul să se scurgă,
apoi am fi mers acasă, împleticindu‑ne pe picioare, braţ
la braţ, şi am fi adormit pe canapea.
Soare strălucitor, un cer fără nori şi nimeni cu care
să mă văd, nimic de făcut. Să trăieşti aşa cum trăiesc eu
în momentul de faţă e mai greu vara, când ziua e atât de
1 TGIF — acronim pentru expresia „Thank God It‘s Friday“ (în română:
„Slavă Domnului că e vineri“).
Paula Hawkins
fiction connection
14
lungă, când umbrele sunt aşa de rare, când toată lumea e
pe afară, îndeletnicindu‑se cu câte ceva, atât de flagrant,
de agresiv de fericită. Este epuizant, şi te face să te simţi
prost dacă nu i te alături.
Weekendul se întinde dinaintea mea, patruzeci şi opt
de ore goale care trebuie umplute cu ceva. Duc iar cutia
la gură, dar n‑a mai rămas niciun strop.
Luni, 8 iulie 2013
Dimineaţa
Ce uşurare să fiu iar în trenul de 8:04! Nu e că nu
mai pot de nerăbdare să ajung în Londra, să‑mi încep
săptămâna de lucru — chiar nu ţin deloc să fiu în Londra.
Nu vreau decât să mă las pe scaunele ponosite, din velur
moale, să simt căldura soarelui bulucindu‑se pe fereastră,
să simt legănatul vagonului, înainte şi înapoi, şi iar înainte
şi înapoi, ritmul liniştitor al roţilor pe şine. Prefer să
fiu aici, privind spre casele de lângă şine, decât aproape
oriunde altundeva.
Cam la jumătatea drumului spre Londra e un semnal
defect. Bănuiesc că trebuie să fie defect, pentru că
aproape întotdeauna lumina aceea e roşie; ne oprim în
punctul ăsta în majoritatea zilelor, uneori pentru câteva
secunde, alteori minute în şir. Dacă stau în vagonul D,
cum fac de obicei, şi trenul opreşte exact în dreptul acestui
semnal, ca aproape de fiecare dată, am un punct de
observaţie perfect pentru casa mea favorită de pe traseu:
cea de la numărul cincisprezece.
Fata din tren
15
Casa de la numărul cincisprezece e la fel ca toate
celelalte aflate de‑a lungul acestei şine: un duplex victorian,
de două etaje, cu ieşire spre o grădină îngustă, bine
întreţinută, care se întinde de jur împrejurul casei şi pe
câţiva metri în pantă, până la un gard dincolo de care e
o porţiune de câţiva metri de teren nefolosit şi apoi calea
ferată. Cunosc casa asta pe de rost. Ştiu fiecare cărămidă,
ştiu culoarea draperiilor din dormitorul de la etaj (bej, cu
un imprimeu bleumarin), ştiu că vopseaua de pe rama
ferestrei de la baie e scorojită şi că lipsesc ţigle pe partea
dreaptă a acoperişului.
Ştiu că, în serile calde de vară, locatarii acestei case,
Jason şi Jess, ies câteodată pe fereastra mare şi stau pe
terasa improvizată de pe acoperişul extins deasupra bucătăriei.
Sunt un cuplu perfect, minunat! El e brunet şi
bine făcut, protector, blând. Are un râs foarte plăcut.
Ea e una dintre femeile acelea micuţe şi vulnerabile, o
frumuseţe, cu pielea albă şi cu părul blond tăiat scurt. Are
osatura potrivită pentru o astfel de frizură, pomeţi înalţi
şi ascuţiţi, presăraţi cu o umbră de pistrui, maxilarul fin.
Cum suntem blocaţi la semnalul roşu, îi caut cu
privirea. Jess e de obicei afară dimineaţa, mai ales vara,
bându‑şi cafeaua. Câteodată, când o văd acolo, am sentimentul
că şi ea mă vede, că se uită direct la mine şi‑mi
vine să‑i fac cu mâna. Dar sunt mult prea timidă. Pe
Jason nu‑l văd foarte des, e plecat la muncă de cele mai
multe ori. Dar chiar dacă nu sunt acolo, mă gândesc la
ei, la ce fac, la ce pun la cale. Poate că azi e ziua lor liberă
şi ea e în pat, în timp ce el pregăteşte micul dejun, sau
poate că au plecat amândoi să alerge, pentru că astea sunt
lucrurile pe care le fac ei de obicei.