Mama a murit de două ori. Mi-am promis că nu-i voi lăsa povestea să fie dată uitării, dar n-am găsit niciodată răgazul sau voinţa să scriu despre ea. Adică, nu până de curând. Nu cred că voi deveni vreodată o scriitoare adevărată şi mă simt împăcată cu asta acum. Am ajuns la o vârstă la care sunt mai împăcată cu slăbiciunile şi eşecurile mele. Dar trebuia să spun povestea, fie şi unui singur om. Trebuia s-o trimit într-un colţ al universului unde să poată pluti liberă, departe de noi. I-o datoram mamei, libertatea asta. Şi trebuia s-o termin anul ăsta. Înainte să iasă el din închisoare. În câteva ore, voi lua halvaua cu susan de pe plită, o voi lăsa la răcit pe marginea chiuvetei şi îmi voi săruta soţul, prefăcându-mă că nu-i observ privirea îngrijorată. Apoi voi ieşi din casă împreună cu gemenele mele – şapte ani, trei minute diferenţă – şi le voi duce cu maşina la o petrecere de aniversare. Se vor certa pe drum, însă măcar de data asta nu le voi dojeni. Se vor întreba dacă la petrecere o să fie un clovn sau, şi mai bine, un magician.

— Ca Harry Houdini, voi spune.

— Harry şi mai cum?

— Who-deeny, a zis, tâmpito!

— Cine-i ăsta, mamă?

Asta va durea. O durere ca o înţepătură de albină. Nu cine ştie ce la suprafaţă, însă o arsură care creşte înăuntru. Îmi voi da seama, ca de atâtea ori înainte, că nu ştiu nimic despre istoria familiei lor pentru că le-am povestit foarte puţine. Într-o zi, când vor fi pregătite. Când voi fi pregătită. După ce le voi duce pe fete, voi pălăvrăgi o vreme cu celelalte mame care au venit acolo. Îi voi reaminti gazdei că una dintre fetele mele e alergică la nuci, dar, fiindcă e greu să le deosebeşti pe gemene, e mai bine să fie cu ochii pe amândouă şi să se asigure că nici una nu mănâncă nimic cu nuci, nici măcar tort. E puţin nedrept faţă de cealaltă fiică a mea, însă lucruri din astea se întâmplă uneori între surori, nedreptăţi, adică. Apoi mă voi sui din nou în maşină, un Austin Montego roşu pe care soţul meu şi cu mine îl conducem cu rândul. Drumul de la Londra la Shrewsbury durează trei ore şi jumătate. Probabil voi fi nevoită să mă opresc ca să merg la toaletă chiar înainte de Birmingham. Voi lăsa radioul deschis – muzica mă va ajuta să alung fantomele. M-am gândit de multe ori să-l omor. Am pus la cale planuri complicate ce implicau pistoale, otravă sau, şi mai bine, un briceag cu buton – un soi de justiţie poetică. M-am gândit şi să-l iert, pe deplin şi cu adevărat. Până la urmă, n-am făcut nici una, nici alta.