Ódinn a fost trezit din somn de tusea cuiva. Cât de mult dormise? Poate că ațipise doar pentru o clipă. A zâmbit în sinea lui, zăpăcit de cât de lipsit de vlagă părea, deși nu se simțea astfel. Somnolența revenea, așa că i s-a opus. Totuși, unde se afla? Încercarea de zâmbet i-a eșuat într-un spasm jalnic al buzelor, care au mai slobozit un hohot de râs. În cele din urmă, s-a făcut liniște — ba nu, auzea clar torsul unui motor. Zgomotul l-a adormit și pleoapele i-au căzut din nou. Era beat? Auzea tot mai clar tusea aceea și a deschis ochii pe jumătate, privind cu greu în jur. Încă se afla pe scaunul șoferului. Lângă el stătea Rún, fiica lui, cu capul căzut în piept, cu părul negru atârnându-i pe față, ascunzându-i trăsăturile delicate. A început să râdă de parcă ăsta ar fi fost cel mai caraghios lucru pe care îl văzuse vreodată. Ceva era în neregulă. Era beat? Nu, nu era asta: era fericit. Rún a tușit din nou, iar capul i se smucea la fiecare spasm. Părul ei fin se legăna ușor, ca bătut de o adiere, și Ódinn aproape că a izbucnit iar în râs, deși, dincolo de extazul acela ciudat, știa bine că în toată situația asta nu era nimic amuzant. 

Se aflau în mașină. Într-un garaj. Lui Ódinn i-a căzut bărbia în piept. Și-a înălțat capul, nespus de încet, de parcă ar fi fost din sticlă. Cui aparținea garajul ăsta? Ar fi trebuit să știe, dar nu-și putea aminti. Ce facem aici? De ce mă simt atât de ciudat? Simțea ecourile răspunsurilor undeva, în fundul capului, dar îi tot scăpau printre degete. Iar asta îl frustra, fiindcă știa că erau teribil de importante. Ódinn a tras aer pe nas cu oarecare greutate. Când a clipit, vederea i s-a limpezit pentru o clipă, dar cu fiecare bătaie de pleoape își simțea ochii de parcă i s-ar fi închis pentru ultima dată. Copleșit de râs, a slobozit un zâmbet larg. Se simțea minunat. Cu un mare efort de voință, a luat mânuța fiicei lui, pe care a simțit-o cam moale. Bucuria inexplicabilă i s-a topit într-o clipă și a strâns palma ei umedă. Rún nu se mișca, doar atârna prinsă în centura de siguranță. Raza unui gând rațional a străbătut prin pâcla acestui sentiment de mulțumire. Ceva era complet în neregulă. De ce stăteau în mașina asta, în garajul ăsta ce-i părea cunoscut? Ar fi trebuit să știe, așa că a făcut iar un efort ca să-și aducă aminte cum ajunseseră acolo. Dar, la fel cum negura din mintea lui părea să se împrăștie, și gândul s-a evaporat odată cu ea. Lára. Lára. Lára. Fosta lui nevastă — mama lui Rún. Ce căuta ea în povestea asta? Era moartă de mult. Chicoti din nou. Acum i-a venit lui rândul să tușească, până ce pieptul a început să-l doară. Când și-a revenit, și-a dat seama că în aer plutea un miros ciudat. Acru. Otrăvitor. Zâmbind încă, a bâjbâit după butonul care pornea ventilația la putere maximă, însă brațul i-a căzut greu peste manetă. Ar fi trebuit să-l doară, însă durerea era atât de tocită, încât nici măcar n-a tresărit. De parcă ar fi purtat un costum de schi, bine căptușit. A privit în jos și a constatat că era îmbrăcat în hainele lui obișnuite. Dar nu cu parka1 lui. Asta era chiar ciudat. Nu era frig cumplit afară? Era iarnă, nu-i așa? Ódinn nu era sigur. Nu că ar fi avut vreo importanță. Ceva — sau cineva? — îi spusese că totul va fi bine. Poate că a fost Lára; părea să fi fost vocea ei.