Aș fi vrut să prind vremurile în care se scriau și se trimiteau scrisori. Eu nu am cui să scriu. Aș vrea să-i scriu cuiva sincer și deschis, să-i vorbesc despre mine așa cum mi-aș vorbi mie însămi. Aș vrea să am pe cineva căruia să-i scriu și să știu că-mi va citi scrisorile la fel cum ai citi bucăți dintr-o nuvelă în curs de scriere: cu aceeași curiozitate și înțelegere faă de paragrafele imperfecte, dar fără sentimentul de sfială pe care-l încerci în fața unei opere neterminate. Dar și care m-ar lua în serios – ca om, nu ca personaj. Nu vreau doar să schimb o vorbă cu cineva, să ne trimitem glume și curiozități, să ne povestim planurile oficiale de viitor și ultimele noutăți; am nevoie să comunic. Nu știu de ce aș vrea să am cui să scriu. Și nici de ce cred atât de tare că experiența mea e valoroasă și pentru alții. Nu am nevoie de motivație ca să scriu – pentru că am din plin –, ci de o ureche care să mă asculte; un ochi care să mă citească. Cred că aș vrea și să primesc răspuns. Aș vrea o corespondență lungă și necenzurată, fără secrete și fără rețineri. Aș vrea să știu că ceea ce scriu ajunge undeva, la cineva. Aș vrea să-i pot spune, de exemplu, ce am visat noaptea trecută sau cum mi-a fost ziua sau ce mă preocupă și nu înțeleg sau ce întâmplare din copilărie sau adolescență mi-am amintit recent. Aș vrea să-i spun despre lucrurile care contează pentru mine, despre ce m-a marcat de-a lungul timpului; să-i spun ce mă sfiesc să le spun altora sau ce nu vine niciodată momentul să spun cu voce tare. Aș vrea să am cui să scriu.