Ce fel de om sunt? Își pusese deseori această întrebare în ultima vreme. Sunt omul lui Dumnezeu. Sunt slujitorul Lui. Îi îndeplinesc vrerea. Dar era, oare, suficient? Se uita la căsuța văruită. Acoperișul cu șindrilă roșie, o clematită de un purpuriu-deschis ce se cățăra pe ziduri, toate scăldate în lumina palidă a soarelui de vară târzie. Păsările ciripeau în copaci. Albinele zumzăiau prin tufe. Aici sălășluiește răul. Aici, în cel mai inocent peisaj. A pornit încet pe cărarea scurtă. Stomacul i s-a strâns de frică. Părea o durere fizică, crampe în burtă. A ridicat mâna spre ușă, dar s-a deschis înainte să bată. 

— O, slavă cerului! Slăvit fie Domnul că ați venit! Mama stătea adusă de spate în pragul ușii. Părul castaniu și drept îi era lipit de scalp. Avea ochii injectați, iar pielea, cenușie și zbârcită. Așa e când îți intră Satana în casă. A pășit înăuntru. În casă duhnea. Miros acru, necurat. Cum de s-a ajuns aici? S-a uitat în sus pe scări. Întunericul de acolo părea încărcat cu reacredință. Și-a sprijinit mâna de balustradă. Picioarele refuzau să-l asculte. A închis ochii și a inspirat profund. 

— Părinte? Sunt omul lui Dumnezeu. 

— Arătați-mi! A urcat. În capătul scărilor, erau doar trei uși. Un băiețel ce părea istovit, îmbrăcat cu un tricou pătat și cu pantaloni scurți, se uita la el din spatele uneia dintre ele. Când necunoscutul îmbrăcat în negru s-a apropiat, băiatul a închis ușa. A deschis ușa de alături. Căldura și duhoarea l-au izbit ca și cum ar fi fost ceva însuflețit. A dus o mână la gură și a încercat să nu vomite. Patul era pătat de sânge și de lichide corporale. La fiecare picior de pat, se vedeau sfori, dar acum atârnau desfăcute. În mijlocul saltelei, stătea deschisă o valiză mare din piele. Câteva curele zdravene îi țineau conținutul: un crucifix greu, o Biblie, agheasmă, cârpe din muselină. Lipseau două obiecte. Erau pe podea. Un bisturiu și un cuțit lung, zimțat. Ambele, pline de sânge. În jurul cadavrului, ca o mantie întunecată, rubinie, băltea și mai mult sânge. A înghițit în sec, având gura uscată ca pajiștea vara. — Doamne sfinte, ce s-a întâmplat aici? 

— V-am zis. V-am zis că diavolul… — Ajunge! A văzut ceva pe măsuța de lângă pat. S-a apropiat. O cutiuță neagră. S-a uitat la ea o clipă și apoi i-a aruncat o privire mamei care zăbovea în prag. Își freca mâinile și se uita implorator la el. — Ce să facem? „Noi”! Pentru că și el era implicat. S-a uitat iar la cadavrul mutilat și însângerat de pe jos. Ce fel de om sunt? 

— Aduceți cârpe și clor! Acum!