12 iunie 1954 – drumul de la Salina la Morgen a durat trei ore şi, în mare parte din el, Emmett nu a scos niciun cuvânt. În prima sută de kilometri, sau cam aşa, directorul Williams se străduise să poarte o conversaţie prietenoasă. Spusese câteva poveşti despre copilăria lui din Est şi pusese câteva întrebări despre cea a lui Emmett de la fermă. Dar aceasta era ultima dată când se mai vedeau, iar Emmett nu prea înţelegea ce rost are să mai discute despre toate acestea acum. Aşa că, atunci când au trecut graniţa din Kansas în Nebraska şi directorul a pornit radioul, Emmett a privit preria pe fereastră, păstrându-şi gândurile pentru sine. La vreo opt kilometri de sudul oraşului, Emmett a arătat spre parbriz: — Să faceţi prima la dreapta, apoi opriţi la casa albă, după încă vreo şase-şapte kilometri de mers în faţă. Directorul a încetinit şi a luat curba. Au trecut cu maşina pe lângă ferma lui McKusker, apoi pe lângă casa familiei Andersen, cu cele două hambare mari şi roşii ale lor. Câteva minute mai târziu au zărit casa lui Emmett, aflată lângă un mic pâlc de stejari, la vreo treizeci de metri de drum. Pentru Emmett, toate casele din această parte a ţării arătau de parcă ar fi fost căzute din cer. Casa Watson părea doar că a avut o aterizare mai dură. Linia acoperişului se înclina de o parte şi de alta a coşului de fum, iar cercevelele ferestrelor erau suficient de înclinate încât jumătate dintre ferestre să nu se deschidă bine, iar cealaltă jumătate să nu se închidă deloc aproape. Încă o clipă şi ar fi văzut cum vopseaua se desprinde de pe scândură. Dar, când au ajuns la mai puţin de o sută de metri de alee, directorul a oprit la marginea drumului. — Emmett, a zis el, cu mâinile pe volan, înainte de a intra pe alee, aş vrea să-ţi spun ceva. Faptul că directorul Williams avea ceva de spus nu a fost o surpriză prea mare. Când Emmett ajunsese prima dată la Salina, director era un localnic pe nume Ackerly, care nu părea dispus să pună în cuvinte un sfat care putea fi oferit mai eficient cu un băţ. Dar Williams era un om modern, cu masterat, cu intenţii bune şi cu o fotografie înrămată a lui Franklin D. Roosevelt atârnată în spatele biroului său. Stăpânea noţiuni pe care le adunase din cărţi şi experienţă şi avea la îndemână o mulţime de cuvinte de transformat în sfaturi

— Pentru unii dintre tinerii care vin la Salina, a început el, indiferent de circumstanţele care i-au adus în sfera noastră de influenţă, acesta nu e decât începutul unei lungi călătorii printr-o viaţă plină de probleme. Sunt băieţi cărora în copilărie nu li s-a insuflat prea mult simţul binelui sau al răului şi care nu au prea multe motive pentru a-l învăţa acum. Orice valori sau ambiţii pe care încercăm să le insuflăm vor fi, cel mai probabil, date deoparte în momentul în care ei vor ieşi de sub supravegherea noastră. Din păcate, pentru aceşti băieţi este doar o chestiune de timp până când se vor trezi în penitenciarul din Topeka, sau chiar mai rău. Directorul s-a întors spre Emmett. — Ce vreau să spun, Emmett, este că tu nu te numeri printre ei. Noi nu ne cunoaştem de mult, dar, din timpul petrecut cu tine, îmi dau seama că moartea băiatului ăluia îţi apasă greu pe conştiinţă. Nimeni nu-şi imaginează că tot ce s-a întâmplat în acea noapte reflectă fie răutatea, fie o trăsătură a caracterului tău. Ai avut parte de ghinion. Dar, ca o societate civilizată, noi cerem ca până şi cei care au avut o contribuţie neintenţionată la nenorocirea altora să ispăşească o parte din pedeapsă. Bineînţeles, pedeapsa se ispăşeşte mai degrabă pentru a-i mulţumi pe cei care au suferit cel mai mult de pe urma nenorocirii – cum ar fi familia acestui băiat. Dar noi cerem, de asemenea, ca aceasta să fie ispăşită în beneficiul tânărului care a fost agentul nenorocirii. Pentru ca, având posibilitatea de a-şi plăti datoria, să găsească şi el o consolare, un sentiment de ispăşire şi… şi astfel să înceapă procesul de reabilitare. Mă înţelegi, Emmett? — Da, domnule. — Mă bucur să aud asta. Ştiu că de-acum încolo trebuie să ai grijă de fratele tău şi că viitorul imediat poate părea descurajant, dar eşti un tânăr inteligent şi ai toată viaţa înainte. După ce ţi-ai plătit datoria în întregime, sper doar că vei profita la maximum de libertate. — Asta intenţionez să fac, domnule. Şi, în acel moment, Emmett chiar credea ce spune. Pentru că era de acord cu cea mai mare parte din cuvântarea directorului. Ştia, era convins că are toată viaţa înainte şi mai ştia că trebuie să aibă grijă de fratele său. Ştia şi că fusese mai degrabă un agent al nenorocirii decât autorul ei. Dar nu era de acord că datoria lui fusese plătită în întregime. Pentru că, indiferent de cât de mare fusese rolul întâmplării, când cu mâinile tale ai pus capăt timpului petrecut de un alt om pe pământ, va trebui să te căieşti tot restul vieţii tale pentru a-I dovedi Atotputernicului că eşti demn de mila Lui.