Doamna Pylinska si secretul lui Chopin Eric-Emmanuel Schmitt descarca gratis PDF.

În casa copilăriei mele trăia un intrus. Din afară, toată lumea credea că familia Schmitt era alcătuită din patru membri – doi părinți și doi copii –, când, de fapt, la domiciliul nostru locuiau cinci persoane. Intrusul stătea permanent în salon și acolo dormea, acolo veghea ursuz, nemișcat și nepoftit. Luați cu treburile, adulții nu-l băgau în seamă. Uneori, mama, agasată, intervenea pentru a-i păstra curățenia. Numai sora mea avea legătură cu supărătorul personaj, trezindu-l în fiecare zi pe la prânz, lucru la care respectivul reacționa zgomotos. Personal, îl uram; mormăielile, aerul lugubru, aspectul lui auster, închis mi-l făceau nesuferit; seara, din moțul patului, mă rugam deseori să dispară. Oare de când apăruse printre noi? Dintotdeauna îl văzusem proțăpit în casă. Brun, zdravăn, obez, plin de pete, cu fildeșul dinților îngălbenit, trecea de la tăcerea fățarnică la un tămbălău asurzitor. Când sora mea mai mare își făcea timp pentru el, mă refugiam la mine în cameră sau fredonam ceva, cu palmele lipite de urechi, preocupat să mă sustrag de la dialogul lor. Imediat ce intram în salon, îl ocoleam suspicios și îi aruncam o privire care să-l intimideze, ca să rămână la locul lui și să priceapă că niciodată nu ne va lega vreo prietenie; el însă se prefăcea că nu observă. Ne evitam cu o asemenea îndârjire, încât suspiciunea reciprocă îngreuna atmosfera. Serile ne asculta conversațiile fără a le comenta, lucru care numai pe mine mă oripila, într-atât mi se obișnuiseră părinții cu prezența lui de ființă obtuză. Intrusul se chema Schiedmayer și era o pianină. De trei generații își trecea familia noastră parazitul de la una la alta. Sub pretextul că învăța muzică, sora mea îl înnebunea zi de zi. Sau invers…

Nici o melodie nu ieșea din bufetul acela din lemn de nuc, doar lovituri de ciocan, guițat, scârțâieli, game știrbe, petice de aer, ritmuri șchioape, acorduri disonante; între Ultimul suspin și ceva Marș turcesc, mă temeam mai ales de o tortură pe care sora mea o numea Für Elise, compusă de un călău pe numele lui Beethoven, care-mi zgâria urechile ca freza dentistului. Într-o duminică, în timp ce sărbătoream aniversarea mea de nouă ani, mătușa Aimée, blondă, feminină, mătăsoasă, pudrată, mirosind a iriși și a lăcrămioare, a arătat spre căpcăunul adormit.

— Al tău e pianul, Eric?

— Nici vorbă! i-am răspuns.

— Atunci cine cântă la el? Florence?

— Așa se pare, am mârâit strâmbându-mă.

— Florence! Hai să ne cânți ceva.

— Nu știu nici un cântec, a oftat sora mea, și măcar de data aceea i-am apreciat luciditatea. Aimée și-a frecat bărbia împodobită cu o gropiță drăgălașă și s-a uitat lung la indezirabil.

— Ia să vedem noi… Am chicotit auzind expresia „Ia să vedem noi”, care mă distrase dintotdeauna, mai ales că mama o folosea sub forma: „Ia să vedem noi, zicea orbul.” Fără a-mi lua în seamă râsul, Aimée a ridicat capacul din lemn cu delicatețe, de parcă ar fi deschis cușca unei fiare, a parcurs clapele din priviri și le-a atins ușor cu degetele fine pe care și le-a retras deodată, iar un miorlăit a trecut prin încăpere: felina se cabra, îndărătnică, amenințătoare. Şi-atunci, mătușa Aimée şi-a reluat tentativele precaute de apropiere. Cu mâna stângă a mângâiat clapele. Animalul a emis un sunet înfundat; caz unic, nu a mai tropăit, ci aproape că a dat dovadă de amabilitate. Aimée a schițat un arpegiu; receptiv, țărănoiul a tors; a cedat, iar ea l-a îmblânzit. Satisfăcută, Aimée s-a oprit, a măsurat din cap până-n picioare tigrul pe care-l metamorfozase în pisoiaș, s-a așezat pe taburet și, sigură de ea ea și de animal, a început să cânte. În mijlocul salonului însorit a ieșit la suprafață o lume nouă, un altunde luminos plutind în perdele, liniștită, tainică, unduindu-se, care ne-a făcut să încremenim şi să fim atenţi. La ce? Habar n-aveam. Tocmai începea să se desfășoare un eveniment extraordinar, să înflorească un univers paralel, epifania unui mod altfel de a exista, dens și eterat, bogat și volatil, proaspăt și puternic care, dăruindu-se, își păstra profunzimea misterului. În tăcerea încărcată de uluirea noastră, mătușa Aimée contempla pianul, îi surâdea cu mulțumire. Apoi și-a ridicat chipul către noi, pleoapele oprindu-i cu greu lacrimile. Derutată, sora mea fixa cu o privire amenințătoare Schiedmayerul care nu-i făcuse niciodată onoarea de a suna astfel. Părinții se uitau stupefiați unul la altul, din cauză că bufetul acela pântecos și întunecat la culoare, pe lângă care tot trecuseră de-un veac încoace, putea împrăștia atâta farmec.

Cât despre mine, îmi frecam antebrațele pe care părul mi se ridicase și am întrebat-o pe mătușa Aimée:

— Asta ce-a mai fost?

— Chopin, evident. În aceeași seară, am cerut să iau lecții de pian și, peste o săptămână, am început să învăț să cânt. Observând cât de mult mă tulburase complicitatea lui cu mătușa Aimée, Schiedmayerul și-a manifestat indulgent triumful: uitând de ostilitatea mea de până atunci, m-a lăsat să-mi duc liniștit până la capăt gamele, arpegiile, octavele și exercițiile din Metoda Czerny. Odată ce mi-am însușit laborioasele prime elemente, doamna Vo Than Loc, profesoara mea, m-a inițiat în Couperin, Bach, Hummel, Mozart, Beethoven, Schumann, Debussy… Amabil, bufetul se lăsa în voia solicitărilor mele si îmi îndeplinea dorințele cu bunăvoință. Eram pe cale de a ne dovedi reciproc respectul. Pe la șaisprezece ani, am cerut să-l abordăm pe Chopin. Oare nu pentru a-i pătrunde misterul alesesem să învăț să cânt la pian? Profesoara mi-a ales un vals, un preludiu, o nocturnă, iar eu fremătam la gândul de a mă afla în pragul inițierii supreme. Numai că, vai, degeaba mi-am dezvoltat dexteritatea, degeaba am ajuns să stăpânesc paginile dificile, să memorez portativele, să respect ritmurile, tot nu am mai regăsit vreodată freamătul celei dintâi întâlniri, acel altunde voluptuos, întrețesut de mătasea sunetelor, de mângâierea acordurilor, de vibrația cristalină a melodiei. Dacă pianul asculta de impulsurile mele digitale, nu răspundea totuși nici visurilor, nici amintirilor mele. Miracolul nu se producea.

Instrumentul, suav, limpede, fragil, emoționat sub degetele lui Aimée, răsuna viril și franc sub degetele mele. El să fi fost de vină? sau eu? sau profesoara mea? Ceva îmi scăpa. Chopin era departe. Studiile de literatură mi-au solicitat întreaga energie, apoi, la douăzeci de ani, am fost obligat să plec din Lyon, de lângă familie și Schiedmayer, pentru a ajunge la Paris și a începe Şcoala Normală Superioară, unde intrasem prin examen. Acolo, evadat din schimnicia școlară, liber în sfârsit să mă plimb, să dansez, să beau, să flirtez, să fac dragoste, mă împrăștiam cu voioșie și îmi epuizam puterile tot atât de mult petrecând cât lucrând. Devenit stăpân al propriei mele agende, căutam un profesor care să mă ajute să rezolv cazul Chopin. Care mă obseda. Îmi lipseau lumina, liniștea, tandrețea lui. Urma pe care o lăsase în mine, într-o după-amiază de primăvară de pe când împlineam nouă ani, oscila între amprentă și rană. Deși tânăr, resimțeam nostalgia; trebuia să-i smulg cumva secretul. După ce m-am tot interesat printre colegii mei parizieni, am descoperit o persoană ce părea potrivită, o anume doamnă Pylinska, având o reputație excelentă, o poloneză emigrată la Paris, care preda în arondismentul XIII.