M-am născut în 9 ianuarie 1908, într-o cameră cu mobilă albă, lăcuită, care dădea spre Bulevardul Raspail. În fotografiile de familie din anul următor, apar tinere cu rochii lungi şi pălării împodobite cu pene de struţ, domni purtând canotiere şi pălării de panama, toţi surâzându-i unui bebeluş: sunt părinţii, bunicii, unchii, mătuşile mele şi cu mine. Tata avea 30 de ani, mama avea 21 şi eram primul lor copil. Întorc o pagină de album; mama ţine în braţe un bebeluş care nu sunt eu. Eu port o fustă plisată, o bască, am doi ani şi jumătate şi sora mea tocmai s-a născut. Se pare că am fost geloasă, dar pentru scurtă vreme. De când am amintiri, sunt mândră să fiu sora cea mare: prima. Deghizată în Scufiţa Roşie care duce în paneraş plăcintă şi unt pus în ulcică, mă simţeam mult mai vrednică de interes decât un sugar ţintuit în leagăn. Eu aveam o surioară: pruncul acela nu mă avea pe mine. Primii ani mi-au lăsat doar o impresie neclară: un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva cald. Apartamentul era roşu – roşii erau mocheta, sufrageria stil Henri II, mătasea gofrată care camufla uşile de sticlă şi, în biroul tatei, draperiile de velur; mobilele din acest sălaş sacru erau din lemn de păr înnegrit; mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald, iar roşul mochetei mi se părea ţipător. Aşa mi-am petrecut începutul copilăriei. La adăpost, priveam, pipăiam, mă învăţam cu lumea. Lui Louise îi datoram tihna siguranţei zilnice. Mă îmbrăca dimineaţa, mă dezbrăca seara şi dormea în aceeaşi cameră cu mine. Tânără, fără frumuseţe şi mister, atâta vreme cât rostul ei pe lume era doar să vegheze asupra surorii mele şi asupra mea – sau, cel puţin, eu aşa credeam –, nu ridica niciodată vocea, nu mă mustra degeaba. Privirea ei liniştită mă ocrotea în timp ce făceam turtiţe în Grădina Luxembourg, în timp ce o legănam pe păpuşa mea Blondine, coborâtă din cer într-o noapte de Crăciun, odată cu un cufăraş în care îşi avea trusoul. Seara, se aşeza lângă mine şi îmi arăta poze, spunându-mi poveşti. Prezenţa ei îmi era la fel de necesară şi îmi părea la fel de firească precum pământul de sub picioare. Mama, mai puţin accesibilă şi mai capricioasă, îmi deştepta sentimente de adoraţie: mă aşezam pe genunchii ei, în desfătarea parfumată a braţelor sale, îi acopeream cu sărutări pielea de femeie tânără; uneori, apărea noaptea lângă patul meu, frumoasă ca o icoană, în spumosul ei veşmânt ca o pajişte înverzită luminată de podoaba unei flori mov, în rochia ei scânteietoare neagră ca tăciunele. Când era supărată, „făcea ochii mari“; mă temeam de acea sclipire prevestind vijelia, care îi urâţea chipul; aveam nevoie de surâsul ei. Pe tata îl vedeam foarte puţin. Pleca în fiecare dimineaţă „la Palat“ cu nişte dosare sub braţ. Nu avea nici barbă, nici mustaţă, iar ochii îi erau albaştri şi veseli. Seara, când se întorcea, îi aducea mamei violete de Parma, se sărutau şi râdeau. Tata râdea şi cu mine; mă punea să cânt: C’est une auto grise…1 sau Elle avait une jambe de bois2. Mă lăsa cu gura căscată când îmi culegea de pe vârful nasului monede de o sută de centime. Mă distra şi eram bucuroasă când îmi dădea atenţie, dar nu avea un rol clar în viaţa mea.