L-au dus în vârful dealului Paramin. Chiar în vârful lui, acolo unde nu se mai afla nimeni, unde nu-l putea auzi nimeni cum strigă după ajutor. Erau patru. Patru care să facă o asemenea treabă. Voiau să-i dea o lecţie. N-avea nici un drept să se plângă. Şi ce dacă poliţiştii îi furaseră telefonul mobil? Pot al naibii de bine să ia ce vor. Şi bietul Talbot – ei bine, da. Se înhăitase cu bătăuşii din partea locului, cu băieţii răi de pe dealul ăsta, cei care pricinuiau toate necazurile. Poliţiştii îl ştiau deja pe Talbot. Şi acum voiau să-i dea o lecţie ca să nu le mai facă probleme. Talbot stătea în spatele maşinii de poliţie, înghesuit între doi dintre ei, cu cătuşe la mâini. Îl loviseră deja atunci când îl săltaseră – îl pocniseră peste faţă, îi spuseseră să tacă, altfel aveau să se întoarcă după sora lui mai mică şi sexy, Chantal. Îi spuseseră să-şi ţină afurisita-aia dă gură. – Las-o pă sor-mea-n pace, strigase Talbot. Dar ei îl plesniseră zdravăn peste faţă. Apoi Talbot tăcuse. Au parcat şi au lăsat farurile aprinse. Era în amurg şi se lăsa întunericul. Cel mai solid dintre ei, un bărbat pe nume Johnny, râdea, ca şi cum ştia bine ce avea de făcut. Cu o săptămână în urmă îi aplicase acelaşi tratament altui bărbat, un biet nenorocit din Debe. „Afurisiţii dă oameni tre’ s-arate şi ceva respect, frate“, spusese el atunci, şi vorbise serios. L-au tras afară pe Talbot, care tremura, bălmăjea şi implora, repetând că-i părea rău, rău că-i spusese prietenei lui despre telefonul mobil, rău că făcuse tam-tam. N-avea nevoie de el, nu-l voia. I-au scos cătuşele, şi Talbot şi-a frecat încheieturile. Zdrang, a zbârnâit prima lovitură. Apoi Johnny s-a repezit la el cu o alta, trosc. De data asta, l-a izbit pe Talbot în stomac. Talbot s-a îndoit. A scuipat ceva în iarbă. S-a clătinat, ţinându-se de coaste. A ridicat privirea. – Arat’ şi tu ceva afurisit dă respect, frate, a spus Johnny zâmbind. Privirea lui era sălbatică şi întunecată. El furase telefonul lui Talbot cu o săptămână în urmă, la fête2. Pe urmă, primise un perdaf de la şeful lui – nimic serios, dar Johnny fusese destul de stresat în ultimul timp. Prea multe plângeri. – Ţine-l, acu’, a spus Johnny. Doi dintre oameni l-au ţinut pe Talbot de braţe, lipit de latura maşinii de poliţie. Farurile stropeau cu lumină bambuşii de pe panta dealului. Poc. O altă lovitură. Johnny avea ceva experienţă cu pumnii. Şi-a scos cămaşa de la uniformă, şi muşchii lui au lucit în căldură. Şi-a flexat genunchii, aruncând în jur umbre dănţuitoare. A râs către ceilalţi bărbaţi care îl ţineau pe Talbot. Talbot n-a spus nimic. Ochii lui erau larg deschişi. Johnny şi prietenul lui Marco, un poliţist din altă unitate, l-au lovit cu rândul pe Talbot. Zdrang. Trosc. Fiecare pumn făcea să-i iasă ochii din cap lui Talbot. Sângele a ţâşnit. Picături de sudoare au zburat de pe pieptul lui. Poc, bum. Talbot încasa loviturile, dar plângea ca un băieţel. Fiecare dintre ele îl făcea să salte de pe pământ şi îl lipsea de vlagă, într-un anume hal, că au fost nevoiţi să-l ţină ei drept. Apoi Talbot s-a lăsat moale, iar ei l-au tras în sus şi l-au ţintuit de portieră. El striga, striga la ei să se oprească. Şi pe urmă Johnny a devenit cu adevărat nemilos. S-a dezlănţuit. Ochii îi sclipeau, ca şi cum s-ar fi distrat de minune, şi apoi s-a repezit ca un expert kung-fu, executând tot soiul de figuri. L-a lovit lateral cu piciorul, cu bocancii lui grei de poliţist, şi s-a răsucit, pocnindu-l iar şi iar, în stomac, în gură. Poc, un sunet de parcă s-ar fi despicat ceva în pieptul lui Talbot. Poc. Oasele se frângeau. Talbot a gemut, şi un fir de sânge i s-a prelins din gură.