Vraja spinilor Margaret Rogerson descarca gratis PDF.

ÎN TIMP CE AFARĂ SE LĂSA ÎNTUNERICUL, moartea intra în galop în Marea Bibliotecă din Summershall. A sosit într-o trăsură. Elisabeth stătea în curte şi privea cum năvălesc caii pe porţi, cu o privire sălbatică şi spume la gură. Sus pe cer, ultimele urme ale apusului îşi proiectau vâlvătaia în ferestrele din turnul Marii Biblioteci, creând impresia că, înăuntru, încăperea fusese cuprinsă de flăcări – dar lumina s-a retras repede în înălţimi, devenind tot mai mică şi trasând lungi dâre de umbră ce porneau dinspre îngerii şi garguiele care păzeau parapetele brăzdate de ploaie ale bibliotecii. O emblemă aurită a sclipit pe o latură a trăsurii, în momentul când aceasta s-a oprit cu un huruit: un condei şi o cheie încrucişate, simbolul Collegiumului. Partea din spate a trăsurii era transformată în celulă cu ajutorul unor bare de fier. Cu toate că seara era răcoroasă, Elisabeth avea palmele acoperite de sudoare.

— Scrivener, a răsunat vocea femeii care stătea lângă ea. Ai luat sarea? Mănuşile? Elisabeth a bătut cu mâna peste curelele de piele care i se încrucişau pe piept, pipăind după săculeţele prinse de ele, după cutiuţa cu sare care îi atârna la şold.

— Da, doamnă Directoare. Nu îi lipsea decât o sabie. Dar nu avea să obţină dreptul de a purta una decât odată ce avea să devină gardian, după ani întregi de pregătire la Collegium. Puţini bibliotecari au reuşit aşa ceva. Fie renunţau, fie mureau.

— Bine. Directoarea a tăcut o vreme. Era o femeie distantă, elegantă, cu trăsături reci, ten palid şi un păr roşu ca focul. O cicatrice i se întindea de la tâmpla stângă coborând până pe falcă, ceea ce făcea ca obrazul să îi fie ridat, iar un colţ al gurii să îi stea permanent într-o parte. La fel ca Elisabeth, avea curele de piele peste piept, dar pe sub ele purta uniformă de gardian în locul celei de ucenic. Lumina  lămpilor era reflectată de nasturii de alamă ai hainei ei închise la culoare şi de ghetele lustruite. Sabia atârnată la curea era subţire şi ascuţită, iar pe mâner luceau granate. Sabia asta era bine-cunoscută în Summershall. I se dăduse numele de Ucide-demoni şi Directoarea a folosit-o ca să lupte cu un Malefict pe când avea doar 19 ani. Atunci s-a ales cu cicatricea, despre care umbla vorba că îi provoacă nişte dureri atroce de fiecare dată când vorbeşte. Elisabeth se îndoia de exactitatea acestor zvonuri, dar ceea ce nu se putea tăgădui era faptul că Directoarea îşi alegea cu grijă cuvintele şi cu siguranţă nu zâmbea niciodată.

— Ţine minte, a continuat Directoarea în cele din urmă, dacă auzi o voce în cap odată ce vom fi ajuns în catacombă, să nu asculţi ce îţi spune. Este Categoria Opt, veche de secole, şi cu aşa ceva nu e de glumit. De când a fost creat, a făcut zeci de oameni să-şi piardă minţile. Eşti pregătită? Elisabeth a înghiţit. Nodul din gât o împiedica să răspundă. Nu prea îi venea să creadă că Directoarea vorbea cu ea şi cu atât mai puţin că o convocase pentru a ajuta să fie dusă o livrare în catacombă. De obicei, o asemenea responsabilitate revenea cuiva aflat mult deasupra gradului de ucenic bibliotecar. Speranţa se zbătea înăuntrul ei asemenea unei păsări închise într-o casă, îşi lua zborul, cădea, apoi îşi lua din nou avânt, istovindu-se până la epuizare pentru promisiunea cerului liber, undeva, departe. Apoi a pâlpâit groaza, ca o umbră. Îmi dă o şansă să dovedesc că merit pregătirea pentru a deveni gardian, şi-a zis în sinea ei. Dacă dau greş, o să mor. Atunci măcar o să fiu de folos la ceva. Mă pot îngropa în grădină, să fiu hrană pentru ridichi. Şi-a şters palmele transpirate de marginile hainelor şi a încuviinţat din cap. Directoarea a pornit să traverseze curtea, iar Elisabeth a urmat-o. Pietrişul scârţâia sub picioarele lor. Pe măsură ce se apropiau, o duhoare groaznică umplea aerul, ca de piei îmbibate de apă şi lăsate să putrezească pe ţărm. Elisabeth crescuse în Marea Bibliotecă, în mirosul de cerneală şi de pergament al volumelor magice, dar asta era cu totul altceva decât era ea obişnuită. Din cauza duhorii o usturau  ochii şi i se făcuse pielea de găină pe braţe. Până şi caii erau agitaţi din pricina ei. Aceştia băteau din picioare pe loc, împrăştiind pietrişul, fără să ţină seama de încercările vizitiului de a-i potoli. Întrun fel, îi invidia, pentru că cel puţin nu ştiau ce au cărat în spate tot drumul până aici, din Capitală. Doi gardieni au sărit din partea din faţă a trăsurii, cu mâinile înţepenite pe mânerele săbiilor. Elisabeth s-a forţat să nu se dea înapoi în momentul în care aceştia i-au aruncat o privire încruntată. Şi-a îndreptat spatele şi a ridicat bărbia, străduindu-se să îşi potrivească înfăţişarea cu figurile lor împietrite. Poate că nu avea să câştige niciodată dreptul de a purta sabie, dar măcar putea să se arate îndeajuns de curajoasă pentru a mânui una. Inelul cu chei al Directoarei a zornăit, iar uşa din spate a trăsurii sa dat în lături cu un scârţâit răsunător. În primul moment, în întuneric, celula cu bare de fier a părut goală. Apoi Elisabeth a distins un obiect pe podea: un cufăr de fier pătrăţos, plat, închis cu cel puţin zece lacăte. Unui necunoscător, această precauţie i s-ar fi părut absurdă – dar nu pentru multă vreme. În tăcerea înserării, dinăuntrul cufărului a răsunat tare o singură bufnitură, suficient de puternică încât să se zgâlţâie trăsura şi uşile să se clatine din ţâţâni cu zgomot. Unul dintre cai a nechezat.

— Repede! a zis Directoarea. A apucat unul dintre mânerele cufărului, iar Elisabeth, pe celălalt. L-au săltat cu greu între ele şi au pornit înspre o uşă care avea gravată o inscripţie în partea de sus, sulul arcuit fiind susţinut de o parte şi de alta de câte un înger plângător. OFFICIUM ADUSQUE MORTEM erau cuvintele care se puteau desluşi cu greu din pricina întunericului. Datoria chiar cu preţul vieţii. Au pătruns într-un coridor lung, ai cărui pereţi de piatră luceau în lumina săltăreaţă a torţelor. Braţul lui Elisabeth obosise deja din pricina cufărului greu ca plumbul. Acesta nu s-a mai mişcat, fapt care însă nu a reuşit să o liniştească, deoarece bănuia ce înseamnă: cartea dinăuntru asculta. Era în aşteptare. Un alt gardian făcea de strajă la intrarea în catacombă. Când a văzut-o pe Elisabeth alături de Directoare, ochii lui mici au licărit de ură. Era Gardianul Finch – era un bărbat cărunt, cu părul cenuşiu  tuns scurt şi buhăit la faţă, din care pricină trăsăturile păreau a i se estompa, asemenea unor stafide într-o budincă. Le era bine cunoscut ucenicilor pentru că avea mâna dreaptă mai mare decât cealaltă, cu muşchii umflaţi, după ce o folosise atât de des ca să îi biciuiască. Elisabeth a strâns mai tare mânerul cufărului, până ce încheieturile degetelor i s-au albit, pregătindu-se instinctiv să primească o lovitură, dar Finch nu putea să îi facă nimic de faţă cu Directoarea. Mormăind printre dinţi, a tras de un lanţ. Centimetru cu centimetru, grilajul a început să se ridice, astfel că dinţii lui negri şi ascuţiţi le atârnau deasupra capului. Elisabeth a făcut un pas înainte. Iar cufărul s-a zgâlţâit.

— Ţine-l bine, s-a răstit Directoarea, în timp ce amândouă s-au proptit de zidul de piatră, abia ţinându-şi echilibrul. Lui Elisabeth i s-a strâns stomacul. Piciorul îi atârna peste marginea scării în spirală care cobora vertiginos, răsucindu-se, în întuneric. A realizat dintr-odată adevărul terifiant. Grimoarul a vrut ca ele să cadă. Şi-a imaginat cufărul prăvălindu-se pe scări, lovind dalele de la baza lor, capacul sărind în lături – şi ar fi fost vina ei…