În timpul nopții ninsese slab și părul ei înghețat era auriu și cristalin și ochii îi erau reci ca gheața și tari ca pietrele. O cizmă galbenă îi căzuse și stătea sub ea în zăpadă. Forma paltonului se zărea pudrată de zăpadă acolo unde-l aruncase ea și era îmbrăcată doar cu o rochie albă și atârna printre trunchiurile cenușii și golașe ale copacilor hibernali cu capul plecat și mâinile întoarse puțin în afară ca ale unor statui ecumenice a căror atitudine cere ca poveștile să le fie luate în seamă. Ca temelia profundă a lumii să fie luată în seamă căci ea există prin suferința creaturilor ei. Vânătorul îngenunche și înfipse pușca drept lângă el în zăpadă și-și scoase mănușile și le lăsă să cadă și-și împreună mâinile. Se gândi că s-ar fi cuvenit să se roage, dar nu știa nicio rugăciune potrivită. Lăsă capul în jos. Turn de fildeș, spuse. Casă de aur. Rămase acolo în genunchi multă vreme. Când deschise ochii văzu ceva micuț pe jumătate îngropat în zăpadă și se aplecă și curăță zăpada și luă un lănțișor de aur de care atârnau o cheie de oțel, un inel de aur alb. Le strecură în buzunarul mantalei de vânătoare. Auzise vântul noaptea. Lucrarea vântului. Un tomberon zăngănind pe pietre în spatele casei sale. Vântul șuierând acolo în pădure pe întuneric. Privi în ochii aceia reci și smălțuiți care aruncau sclipiri albastre în lumina slabă a iernii. Fata își pusese un brâu roșu peste rochie ca să fie găsită. O pată de culoare în pustietatea deplină. În ziua aceea de Crăciun. Ziua aceea de Crăciun rece și aproape mută.

Vezi si Pasagerul Stella Maris.