Călătoria n-a fost mai rea decât s-a aşteptat. Un tren de la Londra la Liverpool; cursa de noapte cu pachebotul cu aburi până la Dublin; un tren lent de duminică înspre vest, până întrun orăşel numit Athlone. O aştepta un birjar. — Domnişoară Wright? Lib cunoscuse mulţi soldaţi irlandezi. Dar asta se întâmplase în urmă cu mai mulţi ani, aşa că acum îşi ciulea urechea să înţeleagă cuvintele birjarului. Bărbatul i-a cărat cufărul până la ceea ce el numea brişcă. Un termen irlandez impropriu; cotiga aceea simplă n-avea nimic în comun cu o brişcă. Lib se instală pe singura banchetă aflată în mijloc, iar ghetele ei ajunseră mai aproape de roata din dreapta decât şi-ar fi dorit. Îşi deschise umbrela cu cadru de metal ca să se adăpostească de burniţă. Cel puţin aici era mai plăcut decât în aerul închis al trenului. De cealaltă parte a banchetei, atât de cocârjat încât spatele lui aproape că-l atingea pe-al ei, birjarul şfichiui din bici. 

— Dă-i drumul! Poneiul miţos se urni din loc. Cei câţiva oameni de pe drumul de macadam ce ducea spre Athlone păreau palizi, lucru pe care Lib îl atribui execrabilei diete formate din cartofi şi aproape nimic altceva. Poate că aşa se explicau şi dinţii lipsă ai birjarului. Acesta a zis ceva legat de o inimă. 

— Poftim? — Inima ţinutului, doamnă.

Lib aşteptă, proptindu-se ca să amortizeze hurducăielile cotigii. El arătă în jos. 

— Aici suntem chiar în mijlocul ţării. Câmpuri plate întrerupte de fâşii întunecate de pădure. Straturi de turbă brun-roşcată; nu se zice că în mlaştini sălăşluieşte boala? Din loc în loc, ruina cenuşie a câte unei case ţărăneşti acoperite aproape în totalitate de vegetaţie. Nimic din toate astea nu i se păru lui Lib ca fiind pitoresc. În mod clar, regiunea centrală a Irlandei era o depresiune în care băltea apa, ca cercul mic dintr-o farfurioară. Brişca părăsi drumul, intrând pe un drumeag mai îngust de pietriş. Răpăitul de pe pânza umbrelei deveni un zgomot continuu. Cocioabe fără ferestre; Lib îşi imagină în fiecare dintre ele câte o familie laolaltă cu animalele din gospodărie, strângându-se unii în alţii ca să se ferească de ploaie. Când şi când, un drum îngust ducea către un talmeş-balmeş de acoperişuri care probabil că formau un sat. Dar evident că niciodată acel sat anume. Lib ar fi trebuit să-l întrebe pe birjar cât estima că va dura călătoria. Acum nu-l mai întrebă, de teamă că răspunsul va fi: „Mai e cale lungă”.