Cu doi ani înaintea evenimentelor de la Barracas, într-o sâmbătă din luna mai 1953, un tânăr înalt şi uşor încovoiat se plimba pe una din aleile parcului Lezama. Se aşeză pe o bancă, în apropiere de statuia lui Ceres şi rămase acolo, fără să mai facă nimic altceva decât să se lase în voia gândurilor. „Ca o barcă în derivă pe un lac întins, în aparenţă liniştit, dar tulburat de curenţi din adâncime”, îşi spuse Bruno când, după moartea Alejandrei, Martin îi povesti, confuz şi fragmentar, unele întâmplări legate de evenimentul respectiv. Şi nu numai că îşi spunea astfel, dar îl şi înţelegea şi încă în ce fel! Căci acel Martin de şaptesprezece ani îi aducea aminte de propriul lui trecut, de Bruno cel de demult, pe care îl mai întrezărea uneori prin ceaţa celor treizeci de ani ce trecuseră de atunci, ani îmbogăţiţi şi pustiiţi de dragoste, dezamăgiri şi moarte. Cuprins de melancolie, şi-l închipuia în vechiul parc, în lumina asfinţitului întârziind pe statuile modeste, peste leii de bronz, meditativi, peste aleile acoperite de frunze măcinate de o moarte blândă. 

Era la ceasul când încep să se audă murmure firave, când marile zgomote se sting, asemeni conversaţiilor prea aprinse în camera unui muribund; atunci, şipotul frntânii, paşii unui om ce se îndepărtează, lăr-muiala păsărilor ce nu şi-au găsit încă locul în cuib, strigătul îndepărtat al unui copil, încep să aibă o stranie gravitate. In acele clipe se petrece un eveniment misterios: se înserează. Şi totul se schimbă: copacii, băncile, pensionarii care aprind un foc cu frunze uscate, sirena unui vapor pe Cheiul de Sud, ecourile îndepărtate ale oraşului. E ceasul când totul se cufundă într-o existenţă mai profundă, mai enigmatică şi, totodată, mai de temut pentru fiinţele singuratice care în ceasul acela stau tăcute şi gânditoare pe băncile din pieţele şi parcurile din Buenos Aires. Martin culese de pe jos o bucată dintrun ziar aruncat, o bucată de forma unei ţări: o ţară inexistentă, dar posibilă. Maşinal, citi câteva rânduri în care era vorba de Canalul de Suez, de nişte comercianţi ajunşi în închisoarea din Villa Devoto, de ceea ce spusese Gheorghiu la sosire. Pe cealaltă parte, pe jumătate mânjită de noroi, se vedea o fotografie: Peron vizitează teatrul Discepolo. Mai jos, un fost combatant îşi omora soţia şi alte patru persoane cu lovituri de topor.