Acum o săptămână, în aeroportul din San Francisco
bunică-mea m-a îmbrăţişat fără să verse o lacrimă şi mi-a
reamintit, dacă puneam cât de cât preţ pe viaţa mea, să nu
vorbesc cu nimeni cunoscut până când nu vom avea
certitudinea că duşmanii mei nu mă mai caută. Bunica mea
Nini e paranoică, la fel ca toţi locuitorii Republicii Populare
Independente Berkeley, urmăriţi deopotrivă de guvern şi de
extratereştri, numai că în cazul meu nu exagera deloc şi nicio
precauţie nu era în plus. Mi-a dat un caiet cu o sută de file ca
să ţin jurnalul vieţii mele, aşa cum am făcut de la opt la
cincisprezece ani, când destinul meu s-a sucit. „Vei avea timp
din belşug să te plictiseşti, Maya. Profită ca să scrii tâmpeniile
monumentale pe care le-ai făcut, poate aşa o să-ţi fie totul mai
clar”, mi-a spus. Există mai multe jurnale de-ale mele, sigilate
cu scotch, pe care bunicul le păstra sub cheie în biroul său şi
pe care Nini le ţine acum într-o cutie de pantofi sub pat.
Acesta ar fi caietul cu numărul 9. Nini crede că-mi vor fi de
folos când voi merge la psihanalist, căci conţin toate cheile
care mi-ar scoate la lumină personalitatea; dacă le-ar fi citit
ar şti că ele conţin un noian de poveşti în stare să-l bage în
ceaţă pe însuşi Freud. În principiu, bunică-mea n-are
încredere în profesioniştii care câştigă cu ora, dat fiind că
rezultatele rapide nu le convin. Face totuşi o excepţie cu
psihiatrii, pentru că unul din ei a salvat-o de depresie şi de
capcanele magiei, asta atunci când i-a venit ideea să comunice
cu morţii.
Am băgat caietul în rucsac ca să n-o jignesc, n-aveam de
gând să-l folosesc, dar aici timpul chiar că se lungeşte şi
scrisul e o modalitate de a umple orele. Prima săptămână de
exil a fost tare lungă pentru mine. Mă aflu pe o insuliţă
aproape invizibilă pe hartă şi în plin Ev Mediu. Mi-e greu să
scriu despre viaţa mea pentru că nu ştiu cât îmi amintesc