ÎN CĂUTAREA ABSOLUTULUI.

 Se ştie că Albert Camus a lăudat romanul Tunelul, din 1942, al scriitorui argentinian Ernesto Sâbato, tânăr pe atunci. Nu se putea să nu o facă. Erau doar tovarăşi de drum sau, mai bine zis, de tunel, care dădeau expresie patetică aceleiaşi viziuni existenţialiste asupra lumii. De o parte şi de alta a Atlanticului, răsuna acelaşi strigăt disperat în faţa unei lumi străine şi ostile, în care comunicarea devenea imposibilă. Scriitorii predilecţi ai lui Camus – Dostoievski, Kafka, Unamuno – erau şi ai lui Sâbato. Scriitori ai angoasei omului, paradoxală, contradictorie rană sângerândă care nu-şi poate găsi vindecare. Între scris şi sânge -iată titlul foarte potrivit pus de Carlos Catania conversaţiilor pe care le-a susţinut cu scriitorul "sfâşiat între zi şi noapte, între fizică şi metafizică, între idee şi sânge". Rezumă astfel o problematică a operei şi o atitudine a omului, spirit nocturn, care subscrie afirmaţia lui Holderlin că omul e uriaş când visează şi pigmeu în stare normală când se cheamă că e treaz fără a fi însă cu adevărat, pentru că nu îşi asumă la cea mai înaltă tensiune starea de alertă, veghea sau cum spunea călugărul nostru anonim, copist de manuscrise -"luarea-aminte cu întindere". 

Nu este prima carte de acest fel a autorului. Notorietatea binemeritată de care se bucură îl face un scriitor extrem de solicitat de ziariştii dornici să consemneze torentul profesiunilor de credinţă pe care Sâbato nu conteneşte să le împărtăşească unei lumi pe care vrea să o scoată din inerţie şi să o salveze de primejdia apocaliptică a autodistrugerii care azi se numeşte tehnolatrie, alienare, reificare. Spre deosebire însă de interviurile întâmplătoare, care accentuează strident latura spectaculoasă şi patetică a spiritului sabatian, cartea lui Carlos Catania este un dialog prietenesc între doi scriitori pe care îi leagă o veche prietenie şi o serie întreagă de afinităţi, care constituie terenul comun de întâlnire destinsă, atât de propice dezvăluirilor profunde şi expresiei fericite a gândului. Sau, poate mai exact spus, a simţirii, fiindcă, asemeni lui Unamuno, Sâbato ar putea spune pe drept cuvânt că este în egală măsură un gânditor şi un "simţitor", că nu propagă idei, ci mai curând fâşii rupte din sufletul său de "solitar solidar" (formula de autocaracterizare camusiană), care îşi asumă povara de îngrijorare disperată a unei lumi întregi, aflată la o răspântie primejdioasă de care nu este însă pe deplin conştientă. Formula literară a scriitorului argentinian este camilpetresciană, cum cititorul român şi-a putut da seama din versiunea românească a celor trei mari romane care s-au bucurat de succes: Tunelul, Despre eroi şi morminte şi Abaddon, Exterminatorul. Sâbato este un pasionat lucid, un neliniştit care scrie pentru că nu poate să nu scrie şi scrie pentru noi toţi, nu spre a ne justifica prin consideraţii confortabile, ci, dimpotrivă, spre a ne trezi şi a ne salva de primejdiile care ne pândesc de pretutindeni şi pe care noi le ignorăm, de a ne salva cel puţin prin conştientizarea unei problematici majore a lumii contemporane, dacă nu prin înlăturarea cauzelor, fiindcă această sarcină depăşeşte obligaţiile "angajării" scriitorului, (în paranteză fie spus, este unul din meritele lui Săbato, comparabil cu intuiţia sigură a lui Panait Istrati), detectarea timpurie a stalinismului, pe care ştie să-l evite încă din momentul încheierii războiului mondial, când atâţia intelectuali occidentali de stânga s-au lăsat amăgiţi de lozincile seducător diabolice ale bolşevismului în plină expansiune. Omul se confundă perfect cu opera, astfel încât nici o incongruenţă nu poate fi aflată între romane, gândirea eseistică şi viaţa personală şi publică a scriitorului.