Cu jurnalul intim al lui Marin Preda este o poveste care nu s-a încheiat încă. Prietenii lui – printre care m-am numărat – ştiau că el ţine un jurnal secret şi, pentru a-l feri de ochii iscoditori ai celor interesaţi să-l citească, îl ascunsese într-un sac de voiaj împreună cu alte documente personale. Într-un rând, voia să mi-l încredinţeze mie, apoi s-a răzgândit şi l-a închis în dulapul pe care îl avea în redacţia „Cărţii Româneşti.” La moartea lui năprasnică (15/16 mai 1980), caietele secrete au fost găsite acolo şi o parte dintre ele au dispărut fără urmă (zvonul public era că ele au fost ridicate de securitate), altele au intrat, cu ştirea Uniunii Scriitorilor de atunci (mai exact: în baza încuviinţării date de Laurenţiu Fulga – vicepreşedinte al Uniunii), în custodia lui Cornel Popescu, redactorul-şef al editurii. Acesta le-a păstrat cu grijă şi, după moartea sa, soţia lui, profesoara Vica Popescu, mi-a înmânat un plic voluminos în care se aflau, xeroxate, însemnările intime ale lui Preda, mai exact, paginile pe care acest devotat colaborator al prozatorului le luase în custodie. Altele au fost descoperite de poetul şi traducătorul Darie Novăceanu care le-a tipărit, parţial, într-o revistă din epocă. Toate au fost strânse, apoi, în volumul publicat la Editura „Ziua” de Oana Soare şi de mine. Mai puţin, se înţelege, părţile din jurnal care dispăruseră în chip misterios la moartea scriitorului. Unii le-ar fi văzut în nu se ştie ce arhivă, alţii jură că le-ar fi citit nu se ştie, iarăşi, unde şi în ce împrejurări, cert este că însemnările dispărute n-au fost scoase până azi la lumină. Retipărim, acum, cu acceptul familiei, ceea ce există din jurnalul intim al lui Preda, împreună cu dosarul de creaţie (un alt fel de jurnal de atelier) de pe când prozatorul pregătea două dintre romanele sale: Risipitorii şi Delirul.

Sunt, aici, pagini inedite şi scenarii epice privind volumul al II-lea din ultimul roman, proiect pe care, nu se ştie precis de ce, prozatorul l-a părăsit pentru a scrie un alt roman, mai dificil decât toate, Cel mai iubit dintre pământeni. Sunt şi alte scrieri subiective (corespondenţa, de pildă, cu N.S.) care aşteaptă să fie tipărite. Nu mi-am pierdut speranţa ca paginile dispărute din jurnalul intim să apară, cine ştie? într-o zi. Avem un exemplu încurajator: romanul Străina de Hortensia Papadat Bengescu, pierdut prin anii ’40, a putut fi reconstituit (sub forma unui dosar de creaţie), după mai bine de 70 de ani de la dispariţia lui, în ediţia apărută recent la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Iar scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle au fost scoase la lumină, cum se ştie, după 150 de ani… Uneori literatura este un vast roman de romane poliţiste, cu actori necunoscuţi şi scenarii senzaţionale. 

Din articolele şi din jurnalul intim propriu-zis – cât există în momentul de faţă – putem deduce că Marin Preda nu pune mare preţ pe genul diaristic ca atare. Se întâlneşte, la acest punct, cu G. Călinescu care este de părere că jurnalul intim este o curată prostie. Preda este mai îngăduitor, zicând că jurnalul poate servi la ceva, şi anume să urmărească opera literară propriu-zisă, „pe dedesubt!”. O justificare, mai sunt însă şi altele. Nu are o teorie originală asupra jurnalului intim şi nici nu manifestă vreun interes oarecare în această  direcţie; el a citit un număr de jurnale celebre, unele-i plac, altele nu, a înţeles „necesitatea interioară” de a nota zilnic într-un caiet secret, dar nu este convins că însemnările acestea fragmentare, grăbite, au valoare literară; ele pot avea doar trei îndreptăţiri: a) au un rol terapeutic (ajută spiritul, într-o analiză lucidă, să-şi regăsească stabilitatea şi, astfel, să depăşească starea de criză!) şi b) pot însoţi şi lumina „pe dedesubt” creaţia majoră a unui scriitor, înregistrând înfrângerile omului care scrie; în fine, e) ceea ce se trăieşte, nu se scrie, cu alte vorbe jurnalul înregistrează, mai cu seamă, golurile de existenţă sau răul de existenţă, răul de oameni (o formulă pe care prozatorul o foloseşte) decât stările de plenitudine. Opinie, repet, discutabilă. Preda oricum o aplică: el ţine un jurnal cât timp este bolnav şi, în consecinţă, nu poate să scrie romanul care-l preocupă. Când trupul dă semne de însănătoşire şi spiritul îşi regăseşte stabilitatea, dispare automat pofta prozatorului de a vorbi despre sine, altfel spus dispare raţiunea de a ţine un jurnal intim. Ce-ar mai fi de adăugat? Faptul că autorul Moromeţilor nu se teme de spioni (în speţă, de soţiile bănuitoare), nu face un secret din existenţa jurnalului. Una dintre soţii (cea de care se desparte) îl ia la zor când vede că-şi pierde vremea mâzgălind în caietul lui intim şi, fapt interesant, nu manifestă nicio curiozitate de a vedea ce notează; cea de-a doua femeie are acces la jurnalul prozatorului şi notează în el câteva fraze, e drept, cu totul banale. Nu are importanţă: dovadă că lectorul indezirabil, atât de calomniat de diarişti, nu reprezintă o mare primejdie pentru oameni ca Preda, care nu-şi ascund sentimentele şi nu mizează pe duplicitate.