Evenimentele din această carte se desfășoară într-o perioadă în care granițele, exercitarea puterii și numele locurilor s-au schimbat adesea. De exemplu, în secolul al XIX-lea, orașul Lvov era cunoscut în general sub numele de Lemberg, fiind situat la marginea estică a Imperiului Austro-Ungar. La scurt timp după Primul Război Mondial, a făcut parte din noua Polonie independentă și s-a numit Lwów, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost ocupat de sovietici, care îi spuneau Lvov. În iulie 1941, germanii au cucerit orașul pe neașteptate și l-au desemnat capitala districtului Galiția, din Guvernământul General, când a fost numit din nou Lemberg. După ce Armata Roșie i-a învins pe naziști, în vara lui 1944, a făcut parte din Ucraina, sub numele de Lviv, denumire care este folosită astăzi. Lemberg, Lviv și Lvov sunt unul și același oraș. Alegerea denumirii acestui oraș și a denumirilor altor locuri ale căror nume s-au schimbat de-a lungul anilor a ridicat o serie de dificultăți. În general, am încercat să optez pentru denumirea folosită de către cei care stăpâneau localitatea în momentul despre care scriu.

Starea bărbatului din patul nouă era gravă. Avea febră mare și o afecțiune hepatică acută, așa că nu putea mânca și nu se putea concentra asupra chestiunilor legate de ambiție și de dorință care îl motivaseră întreaga viață. Fișa de la căpătâiul patului oferea puține informații, iar mare parte din ele erau incorecte: „Pe 9 iulie 1949 a fost internat un pacient pe nume Reinhardt“.1 Data era corectă, dar nu și numele. Adevăratul său nume era Wächter, dar folosirea acestuia ar fi alertat autoritățile asupra faptului că pacientul era căutat pentru crimă în masă, fiind un nazist de rang înalt. Fusese cândva adjunctul lui Hans Frank, guvernatorul general al Poloniei ocupate, spânzurat cu trei ani mai devreme la Nürnberg pentru uciderea a patru milioane de oameni. Și Wächter fusese condamnat pentru „crimă în masă“, pentru execuția prin împușcare a peste 100 000 de oameni. Estimarea era mai mică decât numărul real. „Reinhardt“ era fugar la Roma. Credea că e urmărit de americani, polonezi, sovietici și evrei pentru „crime împotriva umanității“ și „genocid“. Spera să ajungă în America de Sud. Tatăl lui era numit în fișa pacientului „Josef“, o informație corectă. Spațiul aferent prenumelui său rămăsese gol. „Reinhardt“ folosea prenumele Alfredo, dar numele lui adevărat era Otto. Ocupația pacientului era „scriitor“, ceea ce nu era în totalitate eronat. Otto Wächter scria scrisori pentru soția sa și ținea un jurnal, deși însemnările erau puține și, după cum aveam să aflu, stenografiate sau scrise folosind un cod care le făcea greu de descifrat. Mai scria și poezii și, mai recent, pentru un om care voia să-și piardă timpul și săși umple orele libere, un scenariu de film și un manifest despre viitorul Germaniei, pe care îl intitulase Quo Vadis Germania? Când fusese liber și dispusese de putere, pacientul semnase documente care puteau avea drept consecință punerea sub urmărire a unor persoane. Numele lui apărea în josul unor scrisori și decrete importante. La Viena pusese capăt carierelor a mii de oameni, inclusiv a doi dintre profesorii săi de la universitate. La Cracovia autorizase construirea unui ghetou. La Lemberg le interzisese evreilor să muncească. Așadar ar fi mai just să spunem că ocupația pacientului era cea de avocat, guvernator, Gruppenführer SS. În ultimii patru ani, principala lui îndeletnicire fusese să supraviețuiască, era un om care se ascundea și voia să fugă și care credea că reușise.