Astfel începea Viața unui om simplu (1904), în lumea unei familii care deținea pământ în arendă în regiunea franceză a Bourbonului la începutul secolului al nouăsprezecelea. Primele câteva capitole oferă o descriere realistă a suișurilor și coborâșurilor unei copilării petrecute într-un astfel de mediu. Autorul, copil de arendaș el însuși, mărturisea că nu era „nimic ieșit din comun“ în viața monotonă și sărăcăcioasă de țăran. Cu toate acestea, el este hotărât ca romanul său să „arate domnilor din Moulins și din Paris și din alte părți ce înseamnă cu adevărat viața de métayer“ (de arendaș). Bazându-se pe amintirile bunicilor săi, el a relatat experiențele sale de copil într-o familie măcinată de conflicte, munca sa ca păstor, mesele spartane, coșmarurile, vizita la bâlci, catehismul cu preotul local și nunta dublă a fraților săi.2 Numeroase autobiografii scrise în epoca modernă de oameni din medii obișnuite, precum și memoriile și biografiile notabilităților din viața publică asumau în mod automat că cititorii vor dori să cunoască mai îndeaproape experiențele lor timpurii. O parte consacrau întregul text amintirilor din copilăria din mediul rural sau muncitoresc.3 Ca și Tiennon, naratorii se scuzau în mod obișnuit față de cititori în legătură cu circumstanțele monotone ale existenței lor, dar, cu toate acestea, își continuau povestea vieții. Astfel de naratori își subliniau identitatea cu o anumită regiune sau zonă. Lucy Larcom își începea memoriile spunând că: „Este straniu că acel colțișor de pământ pe care ne naștem contează atât de mult pentru noi. Oamenii pot trăi și crește oriunde, dar atât oamenii, cât și plantele își au habitatul lor“. În cazul său, era vorba despre Cape Ann Side din partea de nord-est a Massachusetts-ului.4 Unii scriitori își subliniau identitatea lor familială, oricât ar fi fost aceasta de umilă sau chiar oricât de josnici ar fi fost strămoșii lor. Fritz Pauk, din Lippe, Germania, povestea că bunicul său era un bețivan notoriu, că nu și-a cunoscut tatăl (un tâmplar care dispăruse înainte de nașterea sa) și că se plimbase toate copilăria între o mătușă și „preabuna sa mamă“5 . Alții adăstau asupra jocurilor și fanteziilor din copilărie sau, la extrema cealaltă, asupra experiențelor triste și abuzurilor suferite. Autobiografiile scrise de muncitorii germani ies în evidență, dintr-un motiv necunoscut, datorită perspectivei lor de tip Les Misérables. Astăzi, cu toții putem spune că amintirile din copilărie sunt în general cea mai de succes parte a unei autobiografii. Ele satisfac cu siguranță curiozitatea noastră despre un stadiu de viață despre care considerăm că ne formează caracterul și destinul ca indivizi.6 De fapt însă, această fascinație față de anii copilăriei este un fenomen relativ recent, atât cât ne putem da seama din sursele pe care le putem consulta. 

În Evul Mediu, nu se punea problema ca țăranii și meșteșugarii să-și consemneze povestea vieții și chiar memoriile celor de vază sau ale sfinților nu dovedeau că exista prea mult interes față de anii de început. Sfântul Augustin (354–430), de exemplu, sau Abatele Guibert de Nogent (c.1053–1125) dau câteva detalii legate de experiențele din anii copilăriei, dar aceștia sunt excepțiile care întăresc regula.7 Ottokar von Steiermark, care scria în germana medie de sus, își sublinia foarte clar poziția, „anunțând venirea pe lume a viitorului rege al Ungariei cu «nu vreau să mai vorbesc despre el acum; va trebui să mai aștepte până când va mai crește»“. În mod similar, în epoca modernității timpurii din Anglia, copiii sunt mai degrabă absenți în literatură, fie că este vorba despre teatrul elizabetan sau despre romanele importante ale secolului al optsprezecelea. Copilul era, cel mult, o figură marginală într-o lume a adulților.8 Medievistul James A. Schultz consideră că există o explicație simplă pentru această schimbare de perspectivă. Teoria sa este că, timp de aproximativ două mii de ani, din Antichitate până în secolul al optsprezecelea, copiii din Occident erau socotiți doar niște adulți imperfecți. Pentru că erau considerați „nedesăvârșiți“ și în întregime subordonați adulților, el a conchis că acest stadiu al vieții probabil nu prezenta atâta interes în sine pentru autorii din epoca medievală. Doar în epoca destul de recentă există sentimentul despre copii că sunt speciali și diferiți și astfel demni de a fi studiați în mod separat.9 O astfel de generalizare majoră asupra perioadelor și locurilor istorice nu se susține dacă lucrurile sunt cercetate mai îndeaproape. Cu toate acestea, este instructiv să comparăm copilul „imperfect“, moștenit din Antichitate, cu copilul mistic al romanticilor de secol nouăsprezece. Pe de o parte, Dante (1265– 1321) urma tradiția clasică atunci când împărțea viața unui om în perioada de creștere (adolescenzia, până la vârsta de douăzeci și cinci de ani), o perioadă de maturizare (gioventute, de la 25 la 45, cu perioada de vârf la treizeci și cinci de ani) și o perioadă finală de decădere (senettute, de la 45 la 70). În această schemă, era evidențiată mai presus de toate o perioadă de superioritate morală a vârstei de mijloc. Tinerețea și bătrânețea erau evidențiate doar ca îndepărtări, la modul contrastant, de la ideala justă măsură. Aristotel considera că numai oamenii în floarea vârstei puteau să-i judece just pe ceilalți, întrucât tinerețea dovedea prea multă încredere, iar bătrânețea prea puțină. Conceptul aristotelic al copilului îl privea pe acesta (și în general era vorba despre un băiat) ca „important nu pentru sine, ci pentru potențialul său“.10 Pe de altă parte, pentru filosoful german Richter, care scria în 1814, lumea copilăriei conținea viitorul, la care „precum Moise la porțile Tărâmului Făgăduinței, putem doar privi, fără a-l putea pătrunde“. Romanticii îl idealizau pe copil ca pe o făptură dăruită de Dumnezeu, iar copilăria ca pe o sursă de inspirație pentru întreaga viață. Ei au deschis calea în secolul al nouăsprezecelea pentru oamenii de știință și educatorii care au început studiul la scară largă asupra copilului.1