Un vuiet încărcat de durere și de furie se ridica deasupra orașului, forfotind necontenit, obsedant, acoperind toate celelalte sunete, scandând o mare minciună: Zi, zi, zi! „Viu, viu, viu!” Era un sunet complet lipsit de umanitate. Un sunet care, de fapt, nu era provocat de oameni, adică de acele creaturi dotate cu două mâini, cu două picioare și cu o rațiune proprie; era provocat de o fiară monstruoasă și lipsită de rațiune: de mulțimea care invadase piața catedralei ortodoxe la ora amiezii, precum o caracatiță cu multiple chipuri schimonosite, cu pumnii strânși și cu maxilarele încleștate, care mai apoi își lungise tentaculele pe străzile adiacente, invadându-le, acoperindu-le precum o lavă de neoprit, care în revărsarea ei devora orice obstacol, asurzindu-le cu acel sunet Zi, zi, zi. 

Era o iluzie să crezi că puteai fugi din calea sa. Unii încercau să o facă și se închideau în case, în magazine, în birouri sau oriunde aveau impresia că s-ar fi putut afla la adăpost sau că măcar nu ar mai fi auzit acel vuiet, însă acesta ajungea oricum la urechile lor, infiltrându-se prin uși, prin ferestre sau prin pereți, astfel încât după un timp ajungeau să se predea în fața lui și se lăsau vrăjiți de el. Spunând că o făceau doar pentru a privi, ieșeau și erau întâmpinați de unul dintre tentacule, fiind atrași de acesta și transformându-se la rândul lor în acei pumni strânși, în acele fețe schimonosite sau în acele maxilare încleștate, care formau, de fapt, caracatița. Zi, zi, zi! Iar caracatița creștea, se dilata convulsiv, iar cu fiecare convulsie creștea din nou cu câteva mii, cu câteva zeci de mii, cu câteva sute de mii. La ora două după-amiaza erau cinci sute de mii de oameni, la ora trei, un milion, la ora patru, un milion și jumătate, iar la ora cinci nu mai ținea nimeni socoteala. 

Nu erau veniți doar din oraș, adică din Atena. Erau veniți și de departe, din zonele rurale din Attica și din Epir, de prin insulele din Marea Egee, de prin satele din Peloponez, Macedonia și Tesalia: veniseră cu trenul, cu barca, cu autobuzul; fuseseră cândva niște creaturi cu două brațe și cu două picioare și avuseseră o rațiune proprie, înainte de a fi înghițiți de caracatiță; veniseră fermieri și pescari în haine de duminică, muncitori în salopetă, femei cu copii și elevi. Pe scurt, venise poporul. Acel popor care până de curând te evitase, care te lăsase singur precum un câine care îl deranja, ignorându-te când spuneai: „Nu vă lăsați îmbrobodiți de dogme, de uniforme, de doctrine, nu vă lăsați păcăliți de cei care vă conduc, de cei care vă promit, de cei care vă sperie, de cei care vor să înlocuiască un vechi stăpân cu unul nou, pentru Dumnezeu! Nu fiți precum oile, nu vă ascundeți după defectele altora, luptați, judecați cu propriile creiere, amintiți-vă că fiecare om are valoare, că fiecare om e un individ important, responsabil, artizan al propriului destin, apărați-vă acest sine, această sămânță a tuturor libertăților, libertatea este o datorie, înainte de a fi un drept, e o datorie.”