În fiecare după-amiază de luni şi de miercuri din primul semestru al anului universitar predau un curs despre istoria Războiului Rece la care participă câteva sute de studenţi de la Yale. De fiecare dată, trebuie să ţin seama de faptul că aproape nici unul dintre ei nu-şi aminteşte vreunul din evenimentele despre care le vorbesc. Când le povestesc despre Stalin şi Truman sau chiar despre Reagan şi Gorbaciov, parcă le-aş vorbi despre Napoleon, Caesar sau Alexandru cel Mare. Cei mai mulţi studenţi din promoţia 2005, de exemplu, aveau numai 5 ani când s-a prăbuşit Zidul Berlinului. Sunt conştienţi că Războiul Rece le-a modelat viaţa în diferite moduri, fiindcă li s-a spus cum le-a afectat familiile. Unii dintre ei – în nici un caz toţi – înţeleg că, dacă s-ar fi luat alte hotărâri în anumite momente critice ale conflictului, poate că nici nu mai apucau să trăiască. Însă studenţii mei aleg acest curs fără să ştie prea multe despre modul în care a început Războiul Rece, care a fost miza sau de ce s-a încheiat aşa cum s-a încheiat. Pentru ei e istorie, cam la fel ca şi Războiul Peloponesiac. 

Cu toate acestea, pe măsură ce află mai multe despre marea rivalitate ce a dominat a doua jumătate a secolului trecut, majoritatea studenţilor mei sunt fascinaţi, mulţi se îngrozesc şi câţiva – de obicei după prelegerea despre criza rachetelor din Cuba – ies din clasă tremurând. „La naiba!”, exclamă ei (ca să folosesc un eufemism). „Habar nu aveam că am fost aşa de aproape!” Şi apoi adaugă invariabil: „Teribil!”. Pentru această primă generaţie de după Războiul Rece, acesta este îndepărtat şi periculos în acelaşi timp. De ce a trebuit să fie atât de temut, se întreabă ei, un stat ce s-a dovedit până la urmă a fi atât de slab, de instabil şi de vremelnic precum Uniunea Sovietică? Se mai întreabă însă şi mă întreabă şi pe mine: cum de am reuşit să scăpăm cu viaţă din Războiul Rece? Am scris cartea de faţă pentru a încerca să răspund la aceste întrebări, dar şi pentru a răspunde – la un nivel mult mai puţin general – la încă o întrebare pe care mi-o pun studenţii de obicei. Au remarcat faptul că eu am scris mai multe cărţi despre istoria Războiului Rece; ba chiar le includ în bibliografie una dintre ele, care ajunge pe la 1962 abia spre pagina 300. „Nu puteţi să acoperiţi mai mulţi ani cu mai puţine cuvinte?”, au întrebat unii dintre ei politicos. Întrebarea este legitimă şi mi s-a părut şi mai îndreptăţită când Andrew Wylie, agentul meu literar remarcabil de persuasiv, a încercat să mă convingă că este nevoie de o carte scurtă, cuprinzătoare şi accesibilă despre Războiul Rece – un mod diplomat de a-mi sugera că toate celelalte cărţi ale mele nu erau aşa. Cum eu consider că a-mi asculta studenţii şi agentul este aproape la fel de important ca a-mi asculta soţia (căreia i s-a părut, la fel, o idee foarte bună), mi s-a părut că merită să mă apuc de acest proiect.