Prolog DACTILOGRAFELE

 Dactilografiam 100 de cuvinte pe minut și nu ratam niciodată vreo silabă. Birourile noastre identice erau dotate fiecare cu câte o mașină de scris Royal Quiet Deluxe cu carcasă verde, un telefon Western Electric cu disc și un teanc de carnețele galbene pentru stenografiat. Degetele ne zburau peste clape. Țăcănitul era permanent. Ne opream doar ca să răspundem la telefon sau să tragem un fum din țigară; unele dintre noi reușeau performanța să le facă pe ambele fără să-și piardă ritmul. Bărbații ajungeau pe la 10. Una câte una, ne duceau în birourile lor. Ședeam pe scăunele trase în colțuri, în timp ce ei stăteau la birourile lor masive de mahon sau se plimbau de colo-colo pe covor, în timp ce vorbeau către tavan. Noi ascultam. Înregistram. Eram publicul unuia dintre memoriile, rapoartele, relatările, comenzile lor pentru masa de prânz. Câteodată uitau că eram și noi acolo și aflam mult mai multe: cine încearcă să pună cuiva bețe în roate, cine încearcă să câștige influență, cine vine și cine pleacă. Uneori nu ne spuneau pe nume, ci ne identificau după culoarea părului sau părțile corpului: Blondina, Roșcata, Țâțoasa. Aveam și noi nume secrete pentru ei: Pipăilă, Iz de Cafea, Dințosul. Ei ne spuneau fete, dar nu asta eram. Veniserăm în Agenție trecând prin Radcliffe, Vassar sau Smith{2} . Eram primele fete din familiile noastre care obținuserăm diplome universitare. Unele dintre noi vorbeau mandarină. Unele puteau pilota avioane. Unele puteam mânui un Colt 1873 mai bine decât John Wayne. Dar, la interviurile de angajare, nu ne întrebaseră decât dacă știm să dactilografiem. S-a spus că mașina de scris a fost creată pentru femei – că, pentru a face clapele să cânte, e nevoie de o atingere feminină, că degetele noastre subțiri sunt potrivite pentru mecanism, că în vreme ce bărbații revendică autoturismele, bombele și rachetele, mașina de scris e dispozitivul care ne aparține nouă. Ei bine, nu știm ce să zicem. 

Dar o să zicem că, atunci când dactilografiam, degetele ne deveneau extensii ale creierului, fără nicio întârziere între momentul în care cuvintele ieșeau din gurile lor – cuvinte pe care ne spuneau să nu ni le amintim – și momentul în care clapele noastre loveau hârtia, imprimând cerneala. Și când te gândești așa, la mecanica întregului proces, e ceva aproape poetic. Aproape. Dar oare am aspirat noi la migrenele date de încordare, la durerile din încheietura mâinii sau la poziția incomodă? La asta am visat noi în liceu, când învățam pe rupte, de două ori mai mult decât băieții? La o slujbă de funcționar ne era mintea când am deschis plicurile galbene groase în care se aflau scrisorile de aprobare a înscrierii la facultate? Sau încotro credeam că ne îndreptăm în timp ce stăteam pe scaunele alea albe de lemn așezate pe linia de la jumătatea terenului de fotbal, cu tocă și mantie, primind pergamentele rulate care ne asigurau că suntem calificate să facem mult mai mult de-atât? Majoritatea consideram că slujba din corpul dactilografelor era ceva temporar. N-am fi recunoscut cu voce tare – nici chiar una în fața celeilalte –, dar multe dintre noi credeau că aceasta ar fi prima treaptă pe scara către ceea ce obțineau bărbații imediat după ce terminau facultatea: funcțiile de ofițeri; propriile noastre birouri, cu veioze ce aruncau o lumină care te avantaja, covoare de pluș și birouri de lemn; propriile dactilografe, care să scrie după dictarea noastră. Consideram că este un început, nu un final, în pofida a ceea ce ni se spusese toată viața. Alte femei veneau în Agenție nu ca să-și înceapă carierele, ci ca să le încheie. Relicve de la OSS{3} , unde fuseseră adevărate legende în timpul războiului, deveniseră vestigii alungate în corpul dactilografelor sau la departamentul arhivelor sau în vreun birou aflat într-un colț, unde n-aveau nimic de făcut.