„Mă numesc Pablo Picasso şi l-am cunoscut pe cel mai
renumit asasin în serie din toate timpurile.”
Manuel Pallarés1 citi acea primă frază scrisă la începutul
unui vechi bloc de desen. Caietul cu coperte tari, uzate şi
încreţituri era plin de mici schiţe şi desene.
În ciuda vârstei sale înaintate, Pallarés mergea în fiecare
an în compania fiului său să petreacă două săptămâni cu
Picasso. Se instalau la Cannes şi, în fiecare dimineaţă, îi lua
o maşină ca să-i ducă la Mougins. Vechii prieteni îşi
petreceau ziua împreună la Notre-Dame-de-Vie, amintindu-şi
vremurile de demult, iar seara, aceeaşi maşină îi aducea
înapoi la Cannes. Manolo îl cunoştea bine. Ştia că pictorul
nu dorea în casă niciun bătrân, o persoană care să-i
amintească vârsta; simţea o panică oarbă la ideea că
prietenul său ar putea să moară la el în casă, cu toate că
sănătatea acestuia era excelentă în comparaţie cu a lui
Picasso care, de la operaţia de prostată, începuse să se
şubrezească. Pablo avea de mai multe zile o gripă
nemaiîntâlnită şi arăta foarte rău, se gândea Pallarés. Chiar
şi aşa, nu era chip ca bătrânul arţăgos să se lase de tutun.
Pallarés şi-a întins braţul şi i l-a oferit prietenului său.
Pablo, pictorul cu privirea radioasă, îl cântări uşor cu mâna
sa dreaptă, şovăind câteva clipe, cu o expresie de durere şi de
amărăciune ce i se citea pe chipul impunător, modelat de
vreme. Lăsă să-i cadă uşor mâna pe măsuţa ticsită de
pensule şi de creioane şi acoperită cu pete zgrunţuroase de
vopsea. Tăblia mesei era şi ea un tablou în studioul cel mare
al pictorului, un tablou luminos în culori verzi, albastre şi
ocru, care se amestecau armonios.