Reapare, într-o ediţie nouă, Dimineafa poeților, o carte pe care am scris-o în 1979 şi am publicat-o în 1980. O carte care, am explicat de mai multe ori, s-a impus de la sine şi în chip autoritar în ceea ce aş putea numi, umflând puţin lucrurile, istoria scrierilor mele. Abia terminasem ediţia a II-a din Scriitori români de azi (I), cu trei sute de pagini noi, şi mă pregăteam să scriu Întoarcerea autorului, O temă care mă obseda (citeşte: mă provoca, îmi acaparase spiritul) încă de la începutul anilor *70... Dar, cum se întâmplă deseori în cronologia interioară a scriitorului, una urzeşti şi alta iese. Nu suntem totdeauna stăpâni pe proiectele noastre. Dimineaţa poeţilor şi-a făcut loc în spaţiul dintre două cărţi total diferite din punct de vedere tematic şi chiar ca tip de demers critic. Am scris-o „pe nerăsuflate”, cu o fervoare curioasă a spiritului. Îmi amintesc şi azi (sunt aproape douăzeci de ani de atunci) cu ce bucurie am scris în vacanţa de vară capitolul despre Spitalul amorului, acela în care este vorba de Conachi, Anton Pann şi despre arta de a iubi... Arta de a iubi care, aşa cum dovedesc în studiul de faţă, a provocat şi a determinat în mare măsură arta de a scrie. Mă sculam dimineaţa cu o ciudată stare de surescitare şi nu-mi găseam astâmpăr până ce nu mă aşezam la masa de scris. O bucurie a spiritului, repet, o stare muzicală pe care n-am cunoscut-o de multe ori în viaţa mea de critic literar. Critica este mai degrabă o corvoadă şi cere o jertfă pe care nu ştiu dacă disciplina noastră o merită totdeauna... Dimineaţa poeţilor pornise, cum mărturisesc în Introducerea din 1980, ca un pariu cu mine însumi. Voiam să dovedesc că un critic bun poate să scrie un discurs modern (modern şi strălucitor) pe marginea unui text literar învechit şi obosit de interpretarea didactică. Nu ştiu dacă am câştigat sau nu pariul, dar ce ştiu bine este faptul că, pe măsură ce glosam stihurile acestor amanți moldo-valahi, instruiți, rafinaţi şi prefăcuţi, starea mea de spirit şi imaginaţia mea critică se modificau considerabil. Am încheiat îndrăgostindu-mă, pur şi simplu, de vezsificatorii aceştia cu limba împleticită, uneori insuportabilă...