Din partea autorului Volumul de faţă cuprinde personajele „mariîor romane" (Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul, ¥raţh Karamazov), urmînd ca un al doilea volum — pentru care o parte din material este deja scris — să adăpostească restul populaţiei dostoievskiene, din celelalte romane, nuvele şi povestiri ale scriitorului, de la Oameni sărmani la Visul unui om ridicol. Volumul de faţă cuprinde toate personajele lui Dostoievski din cele cinci romane mai sus-amintite, numite şi anonime, principale şi secundare, permanente (dacă ne putem exprima astfel) şi episodice ; mai mult : el le include — pe cît ne-a fost cu putinţă şi ne-a slujit atenţia unor repetate lecturi „vînătoreşti" — şi pe cele efemere sau reduse la o simplă voce, fiind, ca intenţie şi, sper, în fapt, un dicţionar complet în care în orice clipă orice personaj dostoievskian „strigat" de cititor să poată răspunde „prezent" (acelaşi caracter pe cît e omeneşte posibil exhaustiv îmi propun să-l menţin şi în al doilea volum). Am procedat astfel, nevoind să renunţ în principiu la „nimeni" (pe lîngă dificultatea insurmontabilă de a şti unde şi la cine să mă opresc ; numai la marii protagonişti sau, împingînd mai departe graniţa, numai la personajele care poartă, uneori cu totul întîmplător, dintr-un capriciu al scriitorului, nume ? Imposibil, pentru că fără „secundarii" generali Epancin şi Ivolghin de pildă edificiul romanului Idiotul s-ar surpa, pentru că strict episodicul Mihail, „oaspetele de taină" este un colos, pentru că doi din cei mai importanţi eroi ai scriitorului, „omul din subterană" şi „omul ridicol", sînt eroi anonimi...), din dorinţa de a aduce în faţa cititorului nu o parte din, ci, lîn totalitatea ei, masa umanităţii dostoievskiene. 

Cu alte cuvinte, nu cîţiva copaci falnici, ci întreaga pădure. Dorinţă, conformă de altfel unei „legi" a universului social dostoievskian, în care indivizii se ciocnesc inevitabil şi se grupează magnetic (cîteodată chiar şi dincolo de necesităţile acţiunii, de implicaţiile intrigii), decurgînd din convingerea că pentru a-l înţelege mai bine Dostoievski trebuie privit nu exclusiv prin Stavroghin, Ki-rillov, Versilov, Svidrigailov sau Ivan Karamazov ci prin Dostoievski însumi, adică prin mozaicul tuturor personajelor sale, negative şi pozitive, excepţionale şi obişnuite, bizare şi normale etc. Oare imaginea unui Dostoievski „rău", a „demonicului" scriitor nu este şi produsul deprinderii obstinate de a-l discuta prin prisma doar a unui mănunchi de eroi, aproape mereu aceiaşi ? Poate că dacă s-ar fi ţinut în mai mare măsură seama şi de celelalte personaje ale sale, mari şi mici, s-ar fi observat mai uşor densitatea oamenilor buni în opera romancierului rus şi s-ar fi priceput mai devreme faptul esenţial că eroii atît de răsfăţaţi de o parte a criticii şi filozofiei de ieri şi de azi, în special occidentale, sînt eroi negativi chiar din punctul de vedere al creatorului lor, care nu se reflectă în si, cum ar vrea să creadă epigonii lui mai vechi sau mai noi, ci, dimpotrivă, îi condamnă fără echivoc, dar, ce-i drept, cu mijloacele (încă derutante pentru unii) ale unei proze moderne lipsită de orice umbră de intenţie didactic-moralizatoare. Procedînd cum am procedat, introducînd în acest volum al Dicţionarului... toate personajele celor cinci romane ale maturităţii, nu numai „stelele" şi „monştrii" marelui spectacol