Pentru Freud, cura analitică nu reprezintă decât una dintre aplicaţiile posibile ale analizei. Expresia „psihanaliză aplicată" se utilizează greşit în legătură exclusiv cu folosirea extraterapeutică a freudismului. Aici nu este o simplă dispută privind terme!lii, căci miza este însăşi concepţia psihanalizei în esenţa ei. Intr-adevăr, dacă psihanaliza este înainte de toate o ştiinţă destinată înţelegerii omului şi manifestărilor umane în general (vezi primul citat din Freud în epigraf), relaţia divan-fotoliu devine un mijloc, printre altele posibile, de a cunoaşte psihicul. Caracteristica acestui mod de investigare rezidă între altele în faptul că din el pot rezulta efecte terapeutice (nu aşa stau lucrurile atunci când psihanaliza se aplică de exemplu la istorie, religie, ideologie sau artă). Fără a exagera prea mult, rezultă de aici că aplicarea psihanalizei în relaţia divan-fotoliu îngustează vocaţia primară a analizei şi se îndepărtează oarecum de ea, aceasta cu atât mai mult, cu cât se ştie că indicaţiile psihanalizei clasice sunt limitate. Dar paradoxul este mai puţin acela pe care tocmai l-am enunţat, cât denunţarea - evidentă la ora actuală - a vocaţiei terapeutice a analistului, denunţare bazată, este adevărat, pe scrierile lui Freud. 

Care mai de care ne repetă că nu este vorba despre vindecare şi că „vindecarea vine în plus". Fie, acest lucru este adevărat, dorinţa de vindecare este deja un efect, o manifestare a contratransferului şi poate chiar să se opună scopului urmărit, cunoaşterii inconştientului adică. Dar în acest caz trebuie să fim consecvenţi şi, dacă analistul este interesat de psihicul uman, de ce se limitează la analiza bolnavilor? Cu atât mai mult, cu cât, dacă este adevărat că uneori poţi vindeca fără să înţelegi şi înţelege fără să vindeci, ameliorarea tehnicii analitice (a instrumentului terapeutic) nu este totuşi fără legătură cu o bună înţelegere a mecanismelor inconştiente2 (vezi ce afirm în cartea de faţă în legătură cu cercetările lui Ferenczi); astfel încât formula „vindecarea vine în plus" poate fi primită cu grăbire ca o absolutizare a eşecurilor terapeutice din care nu suntem întotdeauna siguri că cunoaşterea psihicului iese mărită. Căci adesea tocmai analiştii, care insistă asupra caracterului secundar terapeutic al analizei, sunt cei mai ostili faţă de aplicarea analizei în afara câmpului terapeutic. Introducerea în psihanaliză a datelor aparţinând altor discipline nu modifică termenii paradoxului. Această atitudine, care se defineşte ca „antropologică", riscă să conducă la o subordonare a psihanalizei faţă de curente filosofice sau de altă natură şi nu trebuie confundată cu o interpretare psihanalitică a fenomenelor socio-culturale, de pildă a respectivelor curente. Freud s-a ferit întotdeauna de o asemenea înfeudare a psihanalizei (cf. corespondenţa Freud-Abraham, precum şi Contribuţii la istoria mi!j,cării psihanalitice; de asemenea, cf. articolul lui Ferenczi Filosofie !j,i psihanaliză). La fel, existenţa unei culturi foarte vaste alături de activitatea analitică, eventual dovedită de scrierile anumitor autori, dar care le rămâne extrinsecă, arată că pentru aceşti analişti există un clivaj între două regiuni ale spiritului, o regiune pentru a cărei investigare psihanaliza ar constitui o cheie privilegiată, altă regiune în faţa căreia ea ar fi neputincioasă sau inadecvată.