TEORIA LITERATURII a lui Boris Tomaşevski are, înainte de orice, calitatea genului. Ceea ce deosebeşte această lucrare este în primul rînd caracterul ei complet, manifestarea unei modalităţi a gîndirii estetice în raport cu literatura însăşi, cu literatura ca atare, şi nu doar cu unele probleme ale ei. De altfel, apariţia lucrării lui Tomaşevski nu reprezintă decît unul din momentele de sinteză (cel mai cuprinzător, e adevărat), alături de Teoria prozei a lui Viktor Şklovski, cartea lui Bahtin despre Dostoievski şi altele. Această stare a şcolii formale constituie, indiscutabil, unul din simptomele maturităţii şi, mai ales, unul din simptomele cristalizării unei gîndiri estetice care s-a dovedit a fi de-a lungul unei jumătăţi de secol depozitara unor valenţe, de care poate că nici fondatorii ei n-au fost conştienţi întru totul. Şcoala formală nu s-a iscat din senin, într-un fel apariţia ei a fost pregătită de întreaga evoluţie a esteticii ruse din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-Zea, deşi termenul „pregătită" suferă de o mare aproximaţie, deoarece diversele grupări critice (critica organică, critica psihologică, estetica simboliştilor), ca şi diversele personalităţi critice (Apollon Grigoriev, Potebnea, OvseanikoKulikovski, Lev Şestov, Merejkovski, Bielîi, Blok etc.) au o valoare în sine, independentă de reacţiile pe care le generează, chiar dacă reacţia se va numi şcoala formală. lntr-un fel, însă, şcoala formală a fost într-adevăr pregătită, după cum a fost pregătită la vremea ei şi şcoala comparatistă a lui Veselovski şi lucrările estetice ale simboliştilor şi celelal.te expresii mai mult sau mai puţin organizate ale gîndirii critice. Este vorba nu numai şi, mai ales, poate nu atît de rezultatele directe ale unor cercetări privind istoria sau teoria literaturii, cit de procesul de emancipare pe care l-a parcurs gîndirea critică rusă începînd de prin 1830-1840. Preocupările propriu-zis filologice se pot depista încă în cultura rusă de la începutul mileniului, în Culegerea lui Sveatoslav din 1073, însă întreruperea procesului evolutiv firesc al culturii Rusiei kieviene a anulat în bună parte influenţa nemijlocită, directă, atît a valorilor literare, cit şi a celor estetice, care s-au constituit prin forţa lucrurilor în simple monumente istorice. Astfel, existenţa a două procese de f armare a literaturii ruse este însoţită şi de două procese constitutive ale gîndirii critice ruseşti. Primele manifestări vădit importante se raportează la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-Zea (Lavrenti Zizani, Meleti Smotriţki) şi consonează cu caracterul preconstitutiv al literaturii ruse din secolul al XV II-lea, după cum lucrările estetice din secolul al XVIII-lea vor consona cu caracterul ei constitutiv. Literatura rusă prepuşkiniană este dominată în primul rînd de efortul de f armare a unei conştiinţe estetice, în sensul cel mai larg al termenului. Marile opere literare survin întotdeauna în urma existenţei unei conştiinţe estetice, cîteodată chiar ca o consecinţă a ei.