O tendinţă a personajelor dostoievskiene e de a se dezice în continuu de propria lor natură ; altfel spus, ele sînt, prin r. însăşi natura lor, pînă la un punct, echivoce. Orice structurare presupune aici o restructurare, orice caracter — un antica-racter. Cristalizarea la un pol declanşează o concentrare dej semn opus la celălalt. în sufletul atît de „larg" al personajelor dostoievskiene e loc întotdeauna pentru unul sau mai mulţi intruşi. Din fiecare tipar uman se desprinde o copie, din fiecare j ins — un dublu. Toţi aceşti eroi ilustrează cum nu se poate j mai bine acea frază pe care Dostoievski i-a suflat-o parcă contemporanului său Baudelaire : „II y a dans tout homme,v â toute heure, deux postulations simultanees, lune vers Dieu, lautre vers Satan". 

Cele dinţii semne ale unei disponibilităţi infinite de a percepe şi de a evoca cele două aspiraţii concomitente ale sufletului omenesc se manifestă de timpuriu la viitorul romancier : la opt ani ascultă cutremurat cartea lui Iov ; lacrimile pe care suferinţele nemeritate ale personajului biblic le fac să curgă din belşug pe obrajii copilului au gustul cruzimii, în vreme ce omul, devenit obiect al unui nedrept rămăşag celest, jucărie a destinului, îi stîrneşte întreaga compasiune, Dumnezeu îi revelă voluptatea diabolică a puterii. Boala a potenţat mai tîrziu o disponibilitate probabil nativă. Strahov, de faţă în 1863 la una din crizele de epilepsie ale scriitorului, evocă uriaşul balans de stări sufleteşti violent contradictorii (premergătoare şi consecutive (crizei); de care acesta era adeseori torturat : „Timp de .aîteva criptr- spunea el (Dostoievski n.n.) — încerc o fericire care nu este posibilă într-o stare firească şi despre care ceilalţi oameni nu pot avea nici o idee. 

O armonie deplină se face simţită atunci deopotrivă înlăuntrul şi în afara mea, şi acest sentiment e atît de intens şi de voluptuos încît pentru numai oîteva secunde de asemenea beatitudine merită să-ţi dai 2ece ani din viaţă, ba chiar întreaga viaţă". După criză urmează însă o stare de deprimare teribilă : „Caracterul acestei stări (...) constă — S după spusele sale — în aceea că te face să te simţi un criminal, s de parcă asupra ta ar apăsa o vină misterioasă, uriaşă". Supusă la probe atît de dura fibra psihică se elasticizează enorm ; într-o supremă extensie ea izbuteşte să unească paradisul de infern. Din paradisul unui sentiment de plenitudine armonioasă, de beatitudine indicibilă, Qositoievski este literalmente prăbu-j şit în infernul unui complex apăsător de vinovăţie inexplica-v bilă. Personajele sale rămîn însă suspendate undeva la mijloc. Printr-o ironie a soartei, lumea operelor lui Dostoievski, adversar hotărît al catolicismului, aminteşte de purgatoriul ca-, tolic. Implicaţi mereu într-un prezent de foc, intensiv, eroul, şi „bun şi rău, de-a valma", nu suficient de „bun" pentru a 1 putea accede în paradis, dar nici atît de „rău" pentru a fi repudiat în infern, se agită într-un vîrtej de flăcări, pedepsitoare şi purificatoare totodată. Destinul său e incert : se va mîntui ? va fi damnat ? Toată opera lui Dostoievski stă sub semnul acestui suspens metafizic.