Freeman’s: cele mai bune texte noi despre putere este al cincilea număr al antologiei literare numite de critici „curajoasă” (Minneapolis Star-Tribune) și „proaspătă” (Chicago Literati). Acest număr, cel de-al treilea tradus în limba română, cuprinde 24 de scriitori care abordează tema puterii din cele mai variate perspective.

Texte de: Margaret Atwood, Elif Shafak , Aleksandar Hemon, Barry Lopez, David Mitchell, Etgar Keret , Eula Biss, , Tracy K. Smith, Leïla Slimani , A Yi, , Édouard Louis, Jaime Cortez, Aminatta Forna, Julia Alvarez, Nimmi Gowrinathan, Lan Samantha Chang, Nicole Im, Eka Kurniawan, Ben Okri, Tahmima Anam, Josephine Rowe, Jenni Fagan, Deborah Landau, Kanako Nishi.

Când eram mic, aveam o obsesie pentru vitezometre. Pedalam pe bicicletă, trăgând cu ochiul prin geamul şoferului la toate maşinile vecinilor şi notând viteza maximă pe care o puteau prinde. Asta se întâmpla la finalul anilor '70, în timpul crizei petrolului, aşa că majoritatea erau limitate la 120-135 km/h. Chiar şi fontul cu care erau scrise aceste cifre părea umil şi grav, de parcă ar fi spus: Chiar n-ar trebui să mer9i atât de repede. Maşinile străine mai vechi îmi stârneau un mai mare entuziasm. încă îmi amintesc şocul pe care l-am avut când m-am uitat la un Chevy din 1955 şi am văzut pe bord 190 km/h. In acea seară m-am întors acasă cu ecoul acestui număr magic în minte. Pe atunci, viteza mea maximă era de 22 km/h, aşa că aceste numere erau mai mult decât un fapt divers. Aveau un fel de autoritate imaginată. Toate lucrurile pe care le iubeam atunci aveau un fel de autoritate locomotorie. Străpungeau atmosfera planetei sau lăsau o urmă de cauciuc pe şosea sau tulbura calmul unui lac. Nu mă deplasam prea mult decât atunci când un adult hotăra că ar trebui s-o fac. Nu-i invidiam pe cei care conduceau vehicule rapide şi puternice, invidiam vehiculele în sine. Visul meu era să devin şofer de camion. Mă gândeam cât de grozav ar fi fost să am un tovarăş colosal în care să explorez lumea, în care să dorm şi cu care să vorbesc pe mii de kilometri. În cele din urmă, mi s-a oferit ocazia. în 1984, familia mea s-a mutat în California. Un camion nu mult mai mic decât casa noastră a fost parcat pe alee şi câţiva bărbaţi l-au umplut cu tot ceea ce aveam pe lume. Am străbătut ţara în micul nostru break maro şi Kool - aşa cum scria pe prelata uriaşă - ne-a urmat îndeaproape. Planul era să ne oprim după fiecare mie de kilometri să vizităm un prieten sau o rudă şi să vizităm ţara. Tata avea patruzeci şi cinci de ani atunci, mai în vârstă decât sunt eu acum, când scriu asta. încerc să-mi imaginez cum ar fi să o iau de la zero cu trei copii şi doar cu perspectiva unei slujbe care ar putea merge prost, şi mi se pare uimitor. Am ajuns în Sacramento cu o zi înaintea lui Kool, care a parcat sub noul nostru palmier uriaş. M-am urcat în cabină, în timp ce bunicul, unchiul şi tata stăteau de vorbă. Erau uluit de ceasurile imense de pe bord şi de înălţimea la care eram, şi de faptul că părea să plutească, aproape să meargă cu spatele. De fapt, chiar mergea cu spatele: apăsasem pe frâna de mâna şi cele patru tone ale camionului se deplasau acum către bărbaţii care îl descărcau. Kool s-a urcat dintr-un salt în cabină şi m-a dat la o parte. Ai grijă, o să omori pe cineva, mi-a strigat. Unchiul meu, care mereu îmi vorbise de la egal la egal, m-a luat deoparte, s-a lăsat pe vine în faţa mea şi mi-a spus acelaşi lucru. S-ar fi putut întâmpla ceva îngrozitor.